Semnal de alarmă

Paşii revenirii lui Hristos se aud ca un foşnet tainic de inimi. Venit de undeva de departe, foşnetul acesta strecoară ȋn suflete o ȋnfiorare neȋnțeleasă. E ca şi cum inima, asemeni unei viori, ar vibra dureros de dulce sub degetele iscusite ale unui muzician. Şi din atingerea aceasta s-ar naşte o simfonie nouă, divină.

Umbrele ȋnserării se lungesc până ce pălesc de tot, neobservate, dincolo de ziduri. Noaptea de catifea ȋşi croieşte drum peste pământ şi ȋntunericul se adânceşte.

Forfota a amuțit. Trupul ȋşi află odihna ȋn aşternutul alb de vise. Sufletul leapădă orice fel de ȋngrijorare şi se afundă ȋntr-o lume a lui, aparte. Doar duhul neobosit nu dormitează. Însă vegherea lui nu devine o ȋncordată aşteptare a ceva ci slăbeşte ȋncet. Apoi, ciudat, ațipeşte.

Şi-n liniştea aceasta prevestitoare, timpul se scurge grabnic pentru omenire. Ceasurile devin minute, minutele devin clipe prețioase.

Din când ȋn când, liniştea e tulburată de un strigăt. Ecoul străbate clar până departe: Vegheați, vegheați, vegheați! Dar strigătul e tot mai ȋnăbuşit apoi din ce ȋn ce mai rar şi mai stins.

Glasul ar vrea să trezească ființa umană, răsunând ȋn inimă ca un semnal de alarmă. Dar trupul adormit e doar carne neputincioasă iar sufletul nu are puterea să deştepte conştiința amorțită. Însă, duhul, trezit ca din visare, răspunde slab dar veghează sporadic.

Şi peste tot rotundul acesta ȋntunecat, atârnă greu un gând ȋntrebător: Mai este mult din noapte? Când se vor zări zorii unei Noi Dimineți de Lumină?!...

Şi iarăşi se aude semnalul de alarmă; slab ca o şoaptă răscolitoare: Vegheați, vegheați, vegheați!...

    Cristina Magdalena Frâncu