secolul xxI,...

Secolul xxI si,...cum se mai inchina omul crestin Creatorului Sau!?

Din multimea gandurilor ce clocoteau in mintea scriitorului francez, Andre Malraux,unul ,parca impins de-o forta tainica, a irumpt pe scena mapamondului si, cu zeci de ani inainte, cu  taria unei trambite avertizatoare, a reiterat unei multimi de surzi,ce-si amagea dupa o schema reflexiva propria constiinta, lugubrul avertisment: ,,Secolul xxI va fi religios,sau nu va fi deloc".Parafrazand intr-o maniera moderna cuvintele Domnului Isus Hristos , gura scriitorului a fost crainicul Providentei pentru o lume in care fiecare generatie isi,, rezolva"multiplele ei probleme,inclusiv cele sufletesti, pe cont propriu reeditand imprudenta impetuosului Balaam a carui nebunie Dumnezeu a oprit-o dand grai inteligibil unei necuvantatoare.Din copilaria ei omenirea, a pastrat, in matricea fiecarui pamantean printr-un  nepretuit efort (citeste incapatanare) demn de-o cauza mai buna, uneori chiar cu sacrificiul de sine, scumpul odor al inchinarii, ce avea rolul de-a linisti o constiinta sacaitoare cu setul ei de valori si principii,ce mai mult incurca intr-o lume materialista si iubitoare de sine. Aceasta tainica,delicata si extrem de sensibila manifestare in aria afectiva, a fost si ramane ceva intrinsec, sine qua non-ul existentei fiintei umane pe de-o parte,iar pe de alta parte inepuizabilul nod gordian, care a inflamat peren stabilitatea vecinatatilor si continua si astazi sa amprenteze constiinta,si de-aici comportamentul a miliardelor de oameni.Pentru ca scopul acestei reflectii nu este zabovirea in trecutul semenilor nostri,de-acum, ireversibil fixat pentru eternitate de modul in care au ales sa traiasca; ci, in urma unei  succinte aplecari asupra inchinarii,unul dintre cele mai delicate subiecte cea insotit omenirea de-a lungul existentei ei,sa incerce localizarea inchinatorului biblic in acest prim deceniu scurs al celui de-a treilea mileniu. Deoarece crezul meu se inscrie in spatiul cuprins intre copertile Bibliei iar partasia inchinarii,atat cat exista, o traiesc alaturi de credinciosii neoprotestanti,va invit sa privim exercitiul inchinarii din aceasta perspectiva. Propunerea  se sprijina pe adevarul indubitabil,ca acesti oameni folosesc ca indrumator exclusiv Biblia,Cuvantul revelat al Lui Dumnezeu; si nu alte scrieri omenesti,care ,cu toata valoarea ce-o poarta in ele, sunt totusi vremelnice si limitate.La o privire fugara in lumea crestina observam ca unii obtin inchinarea prin exercitiul numit semnul crucii, altii prin dezgolirea sufletului in fata preotului intr-o intalnire tainica careia i se spune spovedanie,si-apoi prin multe alte obiceiuri ori datine pe care ancestralitatea,prin profesionalisti ei, le-a fixat ca adevarate axiome in subconstienta colectiva.Aceste cutume dobandite involuntar formeaza  obstacolul cel mai de temut pentru insul care se afla in fata uriasei  provocarii aduse pe pamant de fiul Lui Dumnezeu,Domnul nostru Isus Hristos.Acest obstacol numit prejudecata,traieste intr-o simbioza perfecta cu sinele si rabufnirile lui ne sacaie toata viata.Nimeni dar absolut nimeni nu reuseste o independenta totala fata de acest dusman de temut eclozat in arborele stufos genealogic si maturizat cu succes in copilarie.Exista,totusi, o exceptie!Aceasta nu este apanajul vreunui pamantean ci este darul, ce insumeaza un inestimabil pret, si oferit fiecarei persoane pentru a se putea elibera de funiile prejudecatii si-a incepe un proces nou de judecata asupra lumii inconjuratoare, cu ajutorul caruia sa apara acel inchinator adevarat dorit de Dumnezeu Tatal,in duh si in adevar. La inceputul scrierii mele m-am folosit de provocarea pe care Malraux a aruncat-o intr-una din cartile sale in a doua jumatate a secolului XX.Scriitorul a folosit sintagma religie,un generic al multiplelor moduri de inchinare de care omenirea n-a dus niciodata lipsa. In treacat punctez ca religia este un drum paralel cu cel al credintei,si ca maestru din spatele ei ,se uita peste drum pentru ca imitatia indusa in  perimetrul declarat sacru sa fie cat mai autentica.Intotdeauna adeptii religiei opereaza cu instrumente firesti, pentru ca scopul lor,totdeauna tainuit, este legat intrinsec exclusiv de bunastarea materiala,multi dintre ei avand constienta faptului ca stradaniile lor dureaza pana la gropa mormantului.Astfel ca apare o cursa acerba, in care nu se poarta manusi si care lasa in urma sunete stridente si miasme pestilentiale implinind nonsalant desartaciunea gasita in Eclesiastul4:4.Aceste stari de lucruri au fost intalnite in fiecare generatie de oameni, astfel ca ele au fost in mod firesc prezente si la momentul descinderii pe scena lumii a Domnului nostru Isus Hristos.Fiul Lui Dumnezeu a criticat in mod dur religiunea unei generatii complet straina de invataturile divine care ,sub atenta manipulare a unui fariseism ultraconservator marsaluia spre niciunde avand constiinta sufocata de noianul preceptelor al caror rol era sa apere dreptul emitentilor.Astazi gasim lucrurile neschimbate si puse in acelasi alambic in care se prefac, mult mai sofisticat,vechile metehne ale iubirii de sine, iubirii de bani,mandriei, laudarosiei,... etc.(citeste mai mult in 2Timotei 3:1-5) Cum orice lucru in aceasta lume cere un pret si cel amintit in fraza anterioara are unul:credulitatea multimii;intretinuta de frica stimulata de vinovatia indusa care cere in permanenta un pret de izbavire.Acest cerc vicios este bine intretinut de grupul liderilor in special,si de masa vorbitorilor in general.Pana la venirea Fiului Lui Dumnezeu pe pamant, intreaga lume era incorsetata in inexorabila camasa de forta a religiei in care, singurul drept al inchinatorului era supunerea oarba. Acesta este momentul crucial si unic in istoria pamantului prin care oamenii au sansa sa vada,traind printre ei,la modul perfect Omul Credintei.Daca religia se propaga prin vectorii fricii si-ai pedepsei, pentru ca in spatele ei se afla verocitatea unor persoane fara scrupule, constiente ca sunt in competitie cu timpul; credinta opereaza in dragoste pentru semeni in perspectiva vesniciei.Cel imbratisat de credinta Invatatorului doreste ca -n toate lucrurile sa fie o copie cristica, ca sa poata arata altora viata practica a inchinatorului adevarat.El va pierde constient si voluntar fata de eul personal,insa va castiga enorm in mentalitatea cristica,baza omului nou,care intotdeauna creste numai in tarana omului vechi.  Lucrul de capatai,pe care niciun inchinator in duh si-n adevar n-ar trebui sa-l scape din vedere,adata cu acceptarea provocarii evangheliei este renuntarea volitiva de-a apara pseudovalorile omului natural  si-apoi dobandirea si urmarirea consecventa a valorilor care se vor potrivi Dincolo.Invit lucratorii de orice fel ,dar mai cu seama pastorii, ca-n urma lecturari acestor randuri sa mediteze la argumentul extrem de pertinent, pe care diavolul la ridicat ca pe un trofeu deasupra capului in adunarea celor sfinti, prezidata de Dumnezeu, pentru acuzarea unui sfant adevarat.Inchei cu o intrebare retorica: 

Oare degeaba se ostenesc toti acesti lucratori in turma Domnului!?

Un strigat din turma.