Scrisoare de mulţumire Domnului

Mi-ai fost atât de drag, Doamne, când cu ochii plini de ceaţă priveam spre cer, încercam să-mi imaginez mâna Ta presărând stele spre lăsarea nopţii...

Mi-ai fost atât de drag, încat nu am avut putere şi curaj să Îţi scriu decât abia acum, după ce au trecut zile, luni, pentru că frumuseţea prin care mă priveai m-a stors de orice forţă...

Mi-ai fost atât de drag, Creatorule, încât nu ştiam cum să încep să vorbesc cu Tine, orice cuvânt mi se părea prea gol, prea fără sens, de aceea am preferat tăcerea...

Mi-ai fost atât de drag când am simtit vântul jucându-se prin părul meu, încât am închis ochii pentru o secundă şi am ştiut că eşti Tu, Doamne, fericit că mi-am făcut timp să mă gândesc la Tine...

Iartă-mă că nu Te-am căutat decât abia acum...

Mi-ai fost atât de drag când ai trimis mii de greieri ce mi-au cântat până ce am adormit, până când m-am dezlipit de toate grijile şi gândurile mele ce-mi ţineau departe odihna...

Mi-ai fost atât de drag când ai tras perdeaua nopţii ca să răsară luna, pentru că ştiai că razele ei îmi vor alunga frica de întuneric...

Mi-ai fost atât de drag când dimineaţa Te-am surprins trăgând încet, cu grijă, luminătorii nopţii, ca să-i faci loc soarelui pe fâşia albastră de deasupra mea, toate le mişcai încet, ca să nu îmi tulbure nimic somnul şi visele.

Mi-ai fost atât de drag atunci când, prin ochii celui pe care l-ai trimis în viaţa mea, Te-am văzut pe Tine, Doamne, prin el Te-am descoperit, prin el am simţit prezenţa Ta în viaţa mea, în viaţa noastra. Mi-a zâmbit şi am ştiut că şi Tu îmi zâmbeşti. A mai trecut o noapte în mijlocul naturii, ocrotiţi doar de Tine.

Mi-ai fost atât de drag, Doamne, când copilul meu mi-a zâmbit, când palma lui mică mi-a cules lacrimile de pe obraz.

Mi-ai fost atât de drag când melodia râsetelor lui mi-a inundat dimineaţa... a fost ca al doilea răsărit...

Mi-ai fost atât de drag, Doamne, când, rătăcind prin pădure, mi-ai adus fluturi dansând în soarele după-amiezii.

Mi-ai fost atât de drag, Doamne, atunci când, urcând din vale, am privit în urmă şi am văzut unde am fost şi unde am ajuns acum, mi-ai fost drag până la lacrimi.

Mi-ai fost atât de drag când nu m-ai lăsat singură, când mi-ai fost alături, când m-ai păzit de tot şi de toate...

Şi îmi eşti la fel de drag şi acum, la fel ca şi ieri, la fel ca atunci, mi-eşti scump şi azi, până la lacrimi. Nimic nu-mi va putea lua fericirea şi sufletul din prezenţa Ta...

Din Valea Vieţii, spre vârf, în tot timpul urcării abrupte, ai fost singurul care a păşit odată cu mine, ai fost Umărul de care mâna mea s-a sprijinit şi Braţul care mi-a prins trupul când paşii mi-au alunecat spre trecut. Toate trăirile şi căderile, toate rănile şi victoriile, doar Ochii Tăi le cunosc pe deplin, doar inima Ta le înţelege sensul..

Iar dacă cei care îmi umbresc viaţa îndrăznesc să-mi judece umblarea, fără să ştie, vor judeca lucrările Mâinilor Sfinte şi Planul Tau, se vor surprinde luptând împotriva cerului şi atunci va fi târziu, timpul va curge împotriva lor...

Învaţă-ne, Doamne, că e mai bine să ne judecăm pe noi înşine, fiecare să învăţăm din nereuşite iar mână în mână să urcăm spre Munte cu Tine alături, pentru că lacrimile împărtăşite sunt mai puţin dureroase, pentru că Valea trecută cu o inimă aproape, înfloreşte, iar fericirea traită cu cel de lângă noi e mult mai lungă şi mai senină!