Rusalii şi flori de câmp

Umplându-mi sufletul cu un flux proaspăt, intens de frumuseţe, prin ochii larg deschişi a uimire şi admiraţie, cuget: frumuseţea ar fi inutilă dacă n-ar exista dragostea de frumos. Dar Creatorul, desăvârşit în înţelepciunea Sa, nu numai că ne-a înconjurat cu frumuseţe, dar a şi sădit în noi sensibilitate la frumos.

   Creaţia este frumuseţe la superlativ, şi omul s-a hrănit cu această frumuseţe încă înainte de a încerca să-i dezlege tainele. Chiar şi atunci când mintea sa iscoditoare a început să rărească semnele de întrebare asupra creaţiei, dragostea de frumos l-a însoţit la fiecare pas, ducându-l adesea la extaz admirativ.

   Dintre frumuseţile cu care Dumnezeu ne-a decorat planeta, la loc de cinste în inima omului se află florile. Uimit de de coloritul, de mirosul, de gingăşia lor, omul le-a ocrotit, le-a îmbunătăţit, obţinând noi şi noi soiuri. Ba le-a şi înnobilat, alăturându-le numelor epitete precum „imperial” sau „regal”. Urmărind această cursă a „înfrumuseţării frumosului”, dincolo de rivalităţi şi meschinării, încântarea ajunge până la paroxism.

   Coborând, însă, la sol de pe această scară a esteticului ascendent, găsim frumuseţea nativă, în stare pură. Redescoperim frumuseţea la ea acasă, ascunsă sub această sintagmă folosită ca nume generic: flori de câmp. Sunt florile pe care s-a oprit pensula din Cuvânt a Creatorului. Au, fiecare dintre ele, un nume, ştiinţific sau popular, au culoare proprie şi miros specific, au o viaţă a lor, mai lungă sau mai scurtă.

   Se diferenţiază după locul unde trăiesc, fiind flori de şes sau de deal, flori de poiană sau de pajişti alpine. Dar mereu „flori de câmp” şi mereu împreună. Sunt admirate împreună, sunt mirosite împreună, sunt ...folosite împreună. Da, chiar şi în buchete sunt mereu alături. Sunt consumate  împreună, fie că vorbim de mierea de flori de câmp, fie de ceaiul de flori de câmp.

   Vrăjit de frumuseţea policromă şi înmiresmată a acestui covor de vis, nu pot să nu fac o analogie: flori de câmp şi Biserica lui Christos. Biserica în care culorile şi miresmele se împletesc spre un efect încântător unic. Biserica în care frumuseţea a rămas nealterată în puritatea ei, care nu a cunoscut altoiul sau mutaţiile genetice. Biserica din care nici mierea nici infuzia nu pot fi suspectate de nocivitate, ci dimpotrivă. Biserica aşa cum s-a născut la Cincizecime.

 Vulcan, 14 iunie 2013