Rugăciunea pentru Filimon

“Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi aduc aminte de tine în rugăciunile mele, pentru că am auzit despre credinţa pe care o ai în Domnul Isus şi dragostea faţă de toţi sfinţii.” (Filimon 4,5)

Epistola către Filimon este, după Ernest Renan, “o adevărată capodoperă a genului epistolar”. Fiind o epistolă personală ea izvorăşte din adâncul inimii apostolului Pavel şi ne arată tactul şi spiritul său curtenitor faţă de “preaiubitul Filimon, tovarăşul nostru de lucru”. Destinatarul acestei scurte epistole era Filimon, un locuitor al oraşului Colose, cf. cu Colos. 4.17. El era rodul şi rezultatul lucrării de evanghelizare a lui Pavel, după cum reiese din vers. 19. Unul din sclavii lui Filimon, pe nume Onisim, fugise de la stăpânul său provocându-i, se pare, o pagubă însemnată. Dar în Roma ajuns, unde l-a întâlnint pe marele apostol Pavel, Onisim auzind Evanghelia a crezut în Isus Cristos şi s-a pocăit de păcatele sale. Relaţia dintre Onisim şi Pavel era una de dragoste frăţească în care sclavul convertit i-a fost de mare ajutor apostolului. Totuşi cumpănind împreună situaţia lui Onisim, în urma întoarcerii sale la Dumnezeu, prin credinţa în Cristos, au ajuns la concluzia că cel mai bun lucru care trebuia făcut era ca transfugul să se întoarcă la stăpânul său Filimon, un frate ales întru Domnul al lui Pavel. Aşa s-a născut această scrisoare de mijlocire pentru Onisim, în tandem cu Epistola către Coloseni, trimisă prin Tihic şi prin Onisim, lui Filimon şi Bisericii din Colose. Martin Luther a făcut scrisorii către Filimon o caracterizare plină de simţire în care l-a comparat pe Pavel cu Domnul Isus Cristos: “Aici (adică în “Filimon”, n. n.) vedem cum Sfântul Pavel se dedică pentru sărmanul Onisim, şi cu toate mijloacele aflate la dispoziţia sa pledează în favoarea acestuia pe lângă stăpânul său, interpunându-se pe sine ca şi când ar fi chiar Onisim, de parcă el, Pavel, l-ar fi păgubit pe Filimon. Cum a procedat Cristos pentru noi la Dumnezeu Tatăl, tot aşa face Sfântul Pavel pentru Onisim, pe lângă Filimon… Eu cred că noi toţi suntem Onisimii Lui.” Dacă Filimon avea ca soţie a sa pe sora Apfia şi Arhip era fiul lor, aşa cum consideră anumiţi cercetători ai Noului Testament, avem în aceste persoane imaginea unei familii creştine care şi-a pus la dispoziţie casa ei pentru Biserica Domnului Isus. Sintagma “biserica din casa ta” ne zugrăveşte tabloul unei biserici nou-testamentale, fără turle sau icoane, fără alte accesorii complicate aşa cum sunt catedralele creştinismului istoric de-a lungul veacurilor. Biserica din casa lui Filimon nu era, aşadar, o clădire, ci o familie binecuvântată. Acolo creştinii se adunau pentru închinare, pentru rugăciune şi studiul Scripturii în vederea împlinirii învăţăturilor şi poruncilor ei. După obişnuitele salutări cu “har şi pace” Pavel îi destăinuie prietenului său un gând care ar trebui să fie o preocupare majoră pentru fiecare din noi când ne gândim la cei dragi sau la prietenii noştri cei mai apropiaţi: “Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu, oridecâteori îmi aduc aminte de tine în rugăciunile mele, pentru că am auzit despre credinţa pe care o ai în Domnul Isus şi dragostea faţă de toţi sfinţii.” (vers. 4 şi 5) Rugăciunea de mulţumire lui Dumnezeu este cel mai bun antidot împotriva mândriei spirituale pe care ne-o inspiră deseori chiar performanţele noastre în lucrarea lui Dumnezeu. Pavel era conştient că progresul lui Filimon în credinţă şi dragoste faţă de toţi sfinţii se datora numai harului divin. Credinţa lui Filimon era ca o rădăcină a vieţii de înviere a lui Cristos, iar dragostea lui ca o roadă a acesteia. Obiectul credinţei este Domnul Isus şi obiectul dragostei îl constituie sfinţii. Lumea ostilă şi răzvrătită faţă de Cuvântul lui Dumnezeu a pus în circulaţie, cu un scop peiorativ, un proverb ca acesta: “Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii.” Pavel însă are o cu totul altă părere când pana sa se adresează lui Filimon: “Îl rog ca această părtăşie a ta, la credinţă, să se arate prin fapte, care să dea la iveală tot binele ce se face între noi în Cristos.” (vers. 6) Uneori rugăciunile noastre sună ca un fel de reclamaţii la adresa altora înaintea Domnului. Ne încărcăm astfel cu gânduri negative şi nu suntem capabili să aducem lui Dumnezeu pe altar jertfa mulţumirii. Motivul unei astfel de situaţii este acela că nu exersăm bunătatea de ordin practic în relaţiile cu alţi fraţi şi surori. Credinţa poate fi împărtăşită altora nu numai prin predicare, ci şi prin fapte bune cum ar fi hrănirea săracilor, îmbrăcarea celor goi şi lipsiţi de adăpost, alinarea suferinţelor celor bolnavi sau care trec prin diferite tragedii neprevăzute. Pavel a dorit să-l conştientizeze pe Filimon că toate aceste fapte îşi au originea în Cristos Isus. Pledoaria apostolului Pavel pentru Onisim este introdusă într-un moment potrivit când inima lui Filimon a fost pregătită de Duhul Sfânt pentru aceasta. Nu i s-a dat o poruncă lui Filimon în acest sens, ci Pavel a dorit să-i cucerească inima. De aceea şi Domnul Isus a zis ucenicilor Săi: “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14.15) Pavel a apelat şi la latura sentimentală: el era deja bătrân şi pe deasupra se afla în lanţuri pentru Cristos. Mare surpriză a avut fratele Filimon când a aflat că fostul său sclav, fugit din gospodărie, este acum un frate în Cristos şi pentru el îşi pune obrazul cel mai bun prieten al său: apostolul Pavel. Minunate şi neînţelese sunt uneori de către noi căile Domnului! Aceste fapte erau simple coincidenţe sau întâmplări fericite dirijate de sus de către Dumnezeu! ? Pavel avea toată încrederea că Filimon avea să-l reprimească pe Onisim, nu ca pe un sclav, ci ca pe un frate în Isus Cristos. Putem vedea în această întâlnire, pusă la cale de părintele spiritual şi apostolul Pavel, o ilustraţie a îndemnului pe care îl găsim în Efeseni 4.32: “Fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Cristos.” Nădăjduind în eliberarea sa din închisoare, datorită şi rugăciunilor sfinţilor din Colose, printre care şi a lui Filimon, Pavel ar vrea să fie oaspetele prietenului său şi, cine ştie, poate va contribui la această pregătire însuşi Onisim, care odată ajuns în Colose îi va deveni nelipsit şi cu adevărat folositor stăpânului său.