RUGĂCIUNEA PE MUNTE

Mat. 14.23 După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage singur la o parte. Se înnoptase şi El era singur acolo.

Activitatea mesianică a Domnului Isus era împletită cu multă rugăciune, mai ales după sfârşitul zilei, când căuta părtăşia cu Tatăl ceresc în locuri cu grijă alese în acest scop. Vedem că El nu S-a temut nici de singurătate, nici de întunericul nopţii, întrucât păstra necurmat legătura cu Tatăl. Imaginea lui Isus pe munte, în rugăciune, transmite cititorului, cu anticipaţie, calitatea Sa de Mare-Preot care acum mijloceşte în ceruri la dreapta Tatălui pentru Biserica Sa. Contextul acestui verset ne spune că, în timp ce ucenicii se luptau cu valurile şi vânturile Mării Galileii, Isus Se ruga pentru ei ca, în cele din urmă, să-i viziteze umblând triumfător pe valurile mării. Dacă El a avut nevoie de acea putere care I-a fost accesibilă prin rugăciune, cu cât mai mult acest principiu este valabil pentru fiecare din urmaşii Săi. Pe de altă parte, se împlinea sub ochii ucenicilor în acea noapte, o declaraţie de tip avertisment pe care El avea s-o facă în camera de sus: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15.5) Este evident că după încercarea la care Şi-a supus ucenicii Isus a venit în cele din urmă la ei umblând pe mare şi demonstrând cu prisosinţă că El este Fiul lui Dumnezeu. Mai învăţăm din acest verset că, dacă după rugăciune ne întoarcem din nou în mijlocul oamenilor, rugăciunea în singurătate cu Dumnezeu nu ne izolează de semenii noştri, ci dimpotrivă. Prin rugăciune ne încărcăm cu putere "bateriile inimii" pentru lucrarea publică. În caz contrar riscăm o prăbuşire sufletească şi un răsunător eşec chiar în lucrarea la care ne-a chemat Dumnezeu. Cine este leneş în rugăciune va cădea, mai devreme sau mai târziu, în capcanele legalismului şi ale lăudăroşiei firii pământeşti. Dumnezeu să ne păzească de toate aceste greşeli şi păcate.