Rugăciunea lui Solomon pentru înţelepciune

“Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău. Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr!” (1 Împ. 3.9)

Dumnezeu i S-a arătat tânărului rege Solomon, la Gabaon, pentru a-l întreba care este cea mai mare dorinţă a inimii Sale. Dorinţele noastre spun totul despre noi şi despre caracterul nostru. Un dialog asemănător îl poartă Tatăl ceresc cu Fiul Său, Isus Cristos, în Ps. 2.7-9: „Domnul Mi-a zis: ‚Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.’ ” Avem un Dumnezeu atotputernic şi bogat; iar cererile noastre în rugăciune, când sunt după voia Sa, Îl bucură şi-L onorează în acelaşi timp. Biblia ne arată că la începutul domniei sale Solomon Îl iubea pe Dumnezeu. Adevărata temelie a vieţii de rugăciune este iubirea de Dumnezeu. O relaţie autentică se dezvoltă numai prin iubire. De aceea Dumnezeu i s-a descoperit tânărului rege ca să-i testeze inima. Prin rugăciune şi credinţă noi ne apropiem de Dumnezeu şi învăţăm să-L cunoaştem din ce în ce mai bine. Nu s-ar putea spune că El este limitat în ofertele făcute copiilor Săi. În Noul Testament Domnul Isus a zis ucenicilor Săi: „Orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face!” (Ioan 14.13-14). Bazat pe bunăvoinţa lui Dumnezeu arătată tatălui său David, Solomon se considera fericit să fie alesul lui Dumnezeu pe tronul lui Israel. Dar înţelege, în acelaşi timp, că funcţia de „rege” înseamnă o mare responsabilitate pentru care nu este încă prea bine pregătit. Vedem smerenia sa deplină din faptul că el nu se consideră stăpânul poporului Israel, ci este cu adevărat „robul” lui Dumnezeu. Putem astfel deduce din limbajul acestei rugăciuni că o relaţie corectă cu oamenii îşi are rădăcinile adânc înfipte în solul relaţiei cu Dumnezeu. De aici porneşte cererea sa care i-a plăcut lui Dumnezeu. Solomon a cerut Domnului o inimă pricepută ca să poată răspunde exigenţelor de judecător al poporului Israel. El n-a cerut viaţă lungă, bogăţii materiale sau chiar moartea vrăjmaşilor săi, ci pricepere ca să înfăptuiască dreptatea, o inimă înţeleaptă şi pricepută cum n-a avut niciunul dintre predecesorii săi. Dumnezeu i-a dat din belşug ce ceruse, ba chiar i-a dat mai mult decât atât: bogăţii şi slavă, viaţă lungă şi fericită în care să poată distinge binele de rău şi să aleagă binele. Totuşi acest faimos dar de înţelepciune nu i-a putut da şi garanţia absolută că va persista întotdeauna în evlavie. Necredincioşia regelui Solomon în ultima parte a vieţii, caracterizată de o „inimă împărţită”, a împiedicat împlinirea voiei lui Dumnezeu în timpul mandatului său de împărat al lui Israel (vezi 1 Împ. 11.1-8). Astfel domnia lui Solomon s-a terminat cu o dezbinare a împărăţiei şi cu o aspră judecată, ca un solemn avertisment despre ceea ce se va întâmpla atunci când oamenii abuzează de privilegiile divine şi de onoarea pe care Dumnezeu le-a acordat-o. Călcarea în picioare a Cuvântului sfânt de către slujitorii lui Dumnezeu, oricine ar fi aceştia, nu poate duce decât la dezastru şi faliment pe toate planurile. Astăzi Dumnezeu oferă tuturor, în harul Său, darul cel mai măreţ pe care l-ar putea primi cineva: pe Domnul Isus Cristos „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei.” (Col. 2.3). Nu este nevoie să fii împărat ca să ceri lui Dumnezeu înţelepciune. Apostolul Iacov scrie creştinilor evrei din cele douăsprezece seminţii împrăştiate: „Dacă unuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale.” (Iac. 1.5-8). Probabil că acest îndemn practic îl vizează şi pe regele Solomon care, deşi a primit ceea ce ceruse, adică înţelepciunea, totuşi n-a rămas până la capătul vieţii statornic în căile neprihănirii. Acelaşi apostol demonstrează în scrisoarea sa la capitolul 3, vers. 17, că înţelepciunea pe care o dă Dumnezeu cuiva, în urma rugăciunilor sale stăruitoare şi înălţate cu credinţă, este incompatibilă cu un caracter îndoielnic, nehotărât şi nestatornic. Portretul pe care Iacov îl face adevăratei înţelepciuni ne face să ne gândim la roada Duhului Sfânt: „Înţelepciunea care vine de sus, este, întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică. Şi roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace.” (Iac. 3.17-18). Când unii dintre cărturari şi farisei I-au cerut, în chip viclean, Domnului Isus un semn, El le-a răspuns printre altele: „Împărăteasa de la miazăzi se va scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-l va osândi, pentru că ea a venit de la marginile pământului, ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată că aici este unul mai mare decât Solomon.” (Matei 12.42). Solomon a avut înţelepciune omenească. Isus a fost personificarea Înţelepciunii lui Dumnezeu, aşa cum scrie în Proverbe cap. 8: „Eu, Înţelepciunea, am ca locuinţă mintea şi pot născoci cele mai chibzuite planuri (vers. 12), sau „Domnul M-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a fi dealurile, când nu era încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii.” (vers. 22-26). Solomon a răspuns, potrivit cronicarilor biblici, la toate întrebările grele puse de împărăteasa din Şeba. Isus răspunde la toate întrebările şi problemele tuturor oamenilor. Da, Solomon a fost cel mai bogat şi înţelept împărat pământesc, conform cu declaraţia biblică din 1 Împ. 10.23 unde stă scris: „Împăratul Solomon a întrecut pe toţi împăraţii pământului în bogăţii şi înţelepciune.” Isus este cel mai bogat şi înţelept Împărat, şi de pe pământ, şi din ceruri. Toate lucrurile din cer şi de pe pământ sunt ale Lui. El este Omul cel mai mare dintre toţi oamenii care au trăit, sau vor trăi vreodată pe acest pământ. Vorbind în 1 Timotei 6.15-16 despre gloria transcendentă a revenirii Domnului Isus Cristos în lumea aceasta apostolul Pavel Îl numeşte „singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut (în gloria Sa eternă, n. n.), nici nu-L poate vedea şi care are cinstea şi puterea veşnică.” Cristos este mai mare decât Solomon pentru că El a venit de la Dumnezeu născându-Se dintr-o femeie smerită, din Fecioara Maria, prin Duhul Sfânt. El este mai bogat decât regele Solomon deşi S-a născut în ieslea altuia, a trecut lacul Ghenezaret în corabia altuia, a intrat triumfal în Ierusalim pe măgarul altuia, a fost îngropat în mormântul altuia. Pe crucea robilor şi ucigaşilor El a murit din dragoste pentru sufletele noastre. Chiar acum glasul Lui vorbeşte inimilor noastre mai mult şi mai profund decât a putut să-i vorbească regele Solomon împărătesei din Şeba. Să nu întârziem în a-I deschide inima. El nu ne face numai daruri materiale, ci ne dă însăşi Viata Lui, viaţa de înviere după ce a plătit integral, prin moartea Sa pe cruce, preţul răscumpărării noastre. Astăzi El ar vrea să audă rugăciunea fiecăruia din noi în cuvinte ca acestea: „Tu eşti Mântuitorul şi Domnul meu pentru totdeauna!”