Rugăciunea de mijlocire

“Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit la mine de pe drum un prieten al meu şi n-am ce-i pune înainte…” (Luca 11.5c, 6)

După ce ucenicii Îi cer Domnului Isus să-i înveţe să se roage, ca şi Ioan pe ucenicii Săi, într-un moment în care El tocmai îşi terminase rugăciunea, cf. versetului 1, din Luca 11, Mântuitorul i-a învăţat Rugăciunea domnească Tatăl nostru. În familia lui Dumnezeu condiţia ca să ne putem ruga într-un mod adecvat este să fim, în primul rând, copiii Lui. A recunoaşte, ca ucenicii în faţa Domnului, că tu nu ştii de fapt să te rogi este o dovadă certă de smerenie, în favoarea dorinţei sincere de a învăţa arta şi puterea rugăciunii. În Luca 11, după rugăciunea Tatăl nostru, versetele de la 5 la 13 expun stăruinţa în rugăciune prin ilustraţia celor trei prieteni. Unde există doi prieteni şi nu se poate rezolva o problemă dintre ei, trebuie să apară şi al treilea, ca arbitru, care să dea soluţia miraculoasă într-un moment neaşteptat. M-am întrebat de ce recurge Domnul Isus la această ilustraţie? Ar trebui ca versetele din contextul anterior, v. 1-5, să ne furnizeze un răspuns posibil. Nici Ioan, nici ucenicii săi nu pot fi consultaţi. De aceea Petru şi colegii săi de grup apelează direct la cel mai bun prieten, la Isus, care tocmai îşi încheiase rugăciunea. Un adevărat creştin ar trebui să-şi dea seama că numai abilităţile şi aptitudinile sale nu sunt suficiente argumente pentru a fi de folos semenilor săi în faţa lui Dumnezeu. Ucenicii şi-au dat seama, cred prin iluminarea Duhului Sfânt, că Domnul Isus deţine secretul mijlocirii în rugăciune. Ipostaza în care se găseau ucenicii i-au sugerat Domnului să le prezinte povestirea simplă a celor trei prieteni care primesc roluri diferite: primul este o gazdă săracă şi lipsită de resurse alimentare; al doilea parcurge un drum lung şi anevoios până la prietenul dintâi şi ajunge la el, obosit şi flămând, chiar la miezul nopţii; şi, în sfârşit, un al treilea prieten, care îl cunoaşte de cel dintâi, dar nu reiese în mod clar din istorisire că l-ar cunoaşte şi pe cel de al doilea. Consider că acest amănunt nici nu este prea important. Rolul mijlocitorului din ilustraţie este să accepte sarcina şi nevoia altuia pentru a obţine o soluţie convenabilă de la un arbitru înţelept, generos şi drept. Domnul Isus nu garantează în povestirea Sa că omul deranjat la miezul nopţii, pentru necazul şi nevoia altuia, va fi foarte entuziast şi va răspunde imediat solicitării: “Prietene, împrumută-mi trei pâini! ... ” Biblia nu prea încurajează împrumuturile de orice natură, dar dacă vrei să-i faci un bine cuiva, Dumnezeu Însuşi îţi va plăti atât împrumutul cât şi dobânda aferentă acestuia. De fapt viaţa noastră şi bunurile pe care le administrăm sunt ca nişte împrumuturi nerambursabile din partea bunătăţii şi milei lui Dumnezeu. Singura condiţie pe care Dumnezeu ne-o pune, cu bună credinţă şi cu un scop instructiv, este ca din darurile Lui să facem parte şi “călătorilor” obosiţi şi flămânzi de pe drumurile lumii, care trec întâmplător sau nu prin casa noastră. Să facem o scurtă recapitulare: primul prieten este ospitalier, dar nu are pâine pentru oaspetele său. Are dorinţă dar îi lipseşte puterea înfăptuirii. Totuşi nu se resemnează şi nu-i închide oaspetelui său uşa în nas, judecându-l pentru lipsa sa de inspiraţie sau chiar de înţelepciune. Oricare dintre noi i-am face unei astfel de persoane următorul reproş: De ce nu m-aţi anunţat din timp ca să mă pregătesc? Totuşi omul îl recunoaşte ca prieten, îi prezintă în mod cinstit situaţia de criză alimentară, îi înţelege oboseala şi foamea, şi intră în acţiune pentru el: se duce în miezul nopţii la un prieten mai bogat, cu riscul de a-l trezi din somn, lucru care s-a şi întâmplat. A mijloci în rugăciune pentru cel bolnav, obosit şi flămând, poate însemna o afacere prea cheltuitoare pentru firea pământească, dar nu şi pentru Dumnezeu. Mântuitorul subliniază în mod special insistenţa în mijlocire, la miezul nopţii, pentru cel aflat în nevoie, încât face din ea o cauză sigură a succesului. Nu atât prietenia celui deranjat din somn contează în ilustraţie, ci stăruinţa cu care este asaltat şi care l-a făcut să-i dea până la urmă cele trei pâini prietenului în nevoie. Multe lucruri frumoase se spun în Biblie despre prietenie şi prieteni, dar un lucru este clar şi important în ilustraţia Domnului pentru noi: prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte. Adevăraţii mijlocitori nu sunt numai prietenii lui Dumnezeu, ci şi ai acelora pentru care mijlocesc în rugăciune cărora le-au preluat din dragoste nevoile lor. Vedem un frate bolnav, nu-l putem vindeca dar îl aducem, prin credinţă şi rugăciune la Dumnezeu, care îl va vindeca în mod sigur. Aşa a făcut Avraam pentru Lot, aşa au făcut cei patru prieteni din Marcu 2 care l-au adus pe un slăbănog pe o targă la Isus, aşa a făcut Biserica primară din Fapte 12, pentru apostolul Petru aflat în închisoare. Şi Isus a răspuns mijlocirilor. Epilogul ilustraţiei ne duce cu gândul la cea mai mare nevoie a creştinilor dintotdeauna: Duhul Sfânt. Isus spune ucenicilor Săi care este adevăratul secret al rugăciunii de mijlocire: “Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” Duhul Sfânt ne naşte din nou ca să fim cu adevărat copiii lui Dumnezeu, omoară egoismul nostru spiritual şi anihilează poftele firii pământeşti, ne învaţă cum să mijlocim pentru nevoile altora ca şi cum acestea ar fi propriile noastre nevoi, etc. El poate să facă toate acestea, în noi şi prin noi, deoarece Duhul Sfânt “mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu” (Rom. 8.27b).