RUGĂCIUNEA CA O PROVOCARE

Ios. 5.13-15 Pe când Iosua era lângă Ierihon, a ridicat ochii şi s-a uitat. Şi iată că un om stătea în picioare înaintea lui, cu sabia scoasă din teacă în mână. Iosua s-a dus spre el şi i-a zis: „Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?” El a răspuns: "Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului şi acum am venit.” Iosua s-a aruncat cu faţa la pământ, s-a închinat şi i-a zis: „Ce spune Domnul meu robului Său?” Şi Căpetenia oştirii Domnului i-a zis lui Iosua: „Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.” Şi Iosua a făcut aşa.

Dumnezeu i s-a arătat lui Iosua când era lângă Ierihon, cum i s-a arătat şi lui Moise când păştea oile socrului său Ietro. Acest moment este unul de confirmare a slujbei pe care a primit-o, prin Moise, de cuceritor al Canaanului: Originalul, Domnul Isus înainte de Întrupare, dădea sens, culoare şi semnficaţie simbolului său, pentru că numele Iosua este chiar Numele Yeshua pe care Îl poartă Mântuitorul. Întrebarea pe care I-o pune omul Iosua izvorăşte din necunoaşterea Persoanei cu care stă de vorbă. Pentru ca rugăciunile noastre să fie adevărate şi primite în cer trebuie să-L cunoaştem pe Domnul Isus în Numele căruia ne rugăm. Dacă trăim în mândrie şi independenţă Dumnezeu nu va fi Stăpânul nostru, ci vrăjmaşul cu care nu putem avea părtăşie, chiar dacă am avea tendinţa să-I imităm anumite lucrări. Dumnezeu, în harul Său, i S-a revelat lui Iosua, la nivelul Vechiului Testament şi a zis: ”Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului şi acum am venit.” Iosua I s-a închinat şi Căpetenia cerească nu l-a oprit, aşa cum s-a întâmplat cu apostolul Ioan din insula Patmos, de exemplu. Rezultă de aici că această Căpetenie este Domnul Isus înainte de Întrupare. Iosua a primit porunca să-şi scoată încălţămintea din picioare deoarece pământul pe care se găsea era sfinţit de prezenţa lui Dumnezeu. Un alt motiv ar mai putea fi şi acela că din acest moment Iosua nu mai era comandantul armatei lui Israel, ci robul lui Dumnezeu. A fi robul lui Dumnezeu este cel mai bun antidot împotriva mândriei noastre. Asta mai înseamnă că Dumnezeu Însuşi Se va implica în lupta credinţei şi nu ne va lăsa niciodată singuri. Numai când păcătuim, în vreun fel sau altul, atunci firul legăturii noastre cu Domnul se întrerupe. În acest caz Dumnezeu aşteaptă să ne mărturisim păcatul şi firul întrerupt va fi reînnodat. Revelaţia cerească de lângă Ierihon este semnalul că războiul de cucerire al Ţării sfinte poate să înceapă. Nu era războiul lui Israel, nici al lui Iosua, ci era războiul Domnului pentru împlinirea promisiunii făcută lui Avraam cu câteva sute de ani în urmă: i se va da o Ţară, o sămânţă de urmaşi ce vor forma „un neam mare”, binecuvântări personale şi favoruri pentru prieteni, dar şi blesteme pentru duşmani, împlinirea acestor binecuvântări la Golgota prin Sămânţa care este Isus Hristos, paternitatea multor naţiuni şi regi, şi nu în ultimul rând, o relaţie specială cu Dumnezeu în calitate de prieten al Său.