Rugăciunea atinge veşnicia

Nimeni nu se ridică mai presus de viaţa sa de rugăciune. Predicatorul care nu se roagă se joacă; poporul care nu se roagă se rătăceşte. Amvonul poate deveni o vitrină a talentelor, dar în cămăruţa de rugăciune nu sunt aplauze.

Sărăcia Bisericii, sărăcie care se vede în multe privinţe azi, e cea mai vădită aici, la locul rugăciunii. Avem mulţi or­ganizatori, dar puţini agonizatori; mulţi jucători, puţini rugători, da, puţini rugători, gladiatori în rugăciune. O mulţime de păstori, puţini luptători; multe temeri, puţine lacrimi; modă si paradă prea mare, dar prea puţină râvnă în lucrare; mulţi sfătuitori, puţini ostenitori. Dacă greşim în privinţa aceasta, a rugăciunii, greşim în toate.

Cele două cerinţe pentru o viaţă biruitoare de credinţă sunt viziunea şi pasiunea, amândouă fiind născute şi menţinute prin rugăciune. Chemarea de a predica e des­chisă unui mic număr de oameni, dar chemarea la rugăciune - cea mai înaltă chemare dintre toate cele adresate oamenilor - este deschisă tuturor.

Credincioşii anemici spiritual îşi spun: „Astă seară nu merg la adunare; e doar ora de rugăciune!" S-ar putea ca diavolului să nu-i fie teamă de cele mai multe predici, dar să-i fie teamă de clipele de rugăciune. Experienţele trecute arată că îşi mobilizează toate armatele lui nebune să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu când acesta se roagă. Creştinii moderni ştiu prea puţin ce înseamnă „a lega şi a dezlega", deşi paguba e doar a noastră. „Orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri..." Aţi făcut lucrul acesta în ul­tima vreme? Dumnezeu nu-Şi risipeşte puterea Sa; dar ca să fim mult pentru Dumnezeu, înseamnă să fim mult cu Dumnezeu!

Lumea de azi se îndreaptă spre iad cu o viteză care face din avioanele de azi să pară broaşte ţestoase; dar, vai, ce puţini îşi mai aduc aminte de când n-au mai stat de veghe o noapte întreagă aşteptând de la Domnul răspuns la rugăciunea lor pentru o trezire care să zguduie pământul. Ne emoţionăm greu azi. Şi confundăm schelăria cu clădirea. Predicile de azi, cu interpretările lor palide a adevărurilor divine, forţează oamenii să considere multă activitate drept prioritate, multă comoţie drept creaţie, şi multă gălăgie drept trezire.

Taina rugăciunii e rugăciunea în taină. Un om care păcătuieşte nu se mai roagă, dar cel care se roagă nu mai păcătuieşte. Suntem săraci şi am bancrutat, am dat faliment în viaţa spirituală, dar nu ni se moaie inima şi nu ni se îndoaie genunchii.

Rugăciunea e extraordinar de simplă, dar este în mod simplu extraordinară. Rugăciunea e cea mai simplă formă de vorbire pe care o poate încerca noul născut, şi totuşi, atât de sublimă, încât întrece în frumuseţe orice artă şi depăşeşte vocabularul uman. O Niagară de cuvinte înflăcărate nu înseamnă că Dumnezeu e impresionat şi mişcat. Una din rugăciunile cele mai adânci de pe paginile Bibliei n-a avut cuvinte: „Numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul" Nici o oratorie! Doar „suspine negrăite!"

Am ajuns oare aşa de sub standard faţă de creştinismul nou-testamental, încât nu mai recunoaştem credinţa sfântă a strămoşilor şi suntem orbiţi de credinţa falsă, isterică, a con­temporanilor? Rugăciunea e pentru un credincios ceea ce e capitalul pentru un om de afaceri.

Poate cineva să nege adevărul că, în organizarea si ad­ministrarea bisericilor moderne, povara cea mai arzătoare sunt banii? Şi totuşi, această preocupare de căpetenie a bisericilor moderne a fost neglijată cu desăvârşire de biserica Noului Testament. Accentul nostru e pe „a achita", al lor era pe „a se ruga". Noi, când ne-am achitat cheltuielile, ne­-am potolit elanul; ei, când se rugau, se cutremura şi se zguduia locul!

În privinţa aceasta, rugăciunea, rugăciunea nou-testamentală, rugăciunea inspirată de Duhul Sfânt, rugăciunea care sperie iadul şi cutremură pământul, niciodată n-a fost lăsată ca azi în seama unui grup aşa mic de oameni.

Iar rugăciunea de felul acesta nu poate fi înlocuită cu nimic. Ori o trăim, ori murim!