Recunoştinţă de 10 la sută

Luca 17:11-19. Nu ştiu de ce mergea Isus singur spre Ierusalim, în ziua aceea. Probabil pentru că ucenicii au preferat să ia o cursă fără escală în Samaria sau în Galileea. Uneori le era greu să înţeleagă deciziile Învăţătorului, alteori nici nu mai îndrăzneau să-L întrebe. Le erau încă proaspete în minte pildele în care le vorbea. Unii dintre ei încă nu apucaseră să se prindă la unele dintre ele. Aşa că nu se simţeau deloc confortabil la gândul că iar ar putea s-o dea în bară dacă ar fi continuat cu întrebările. Oricum, deseori alegea să se retragă în singurătate pentru a se ruga. Câţiva dintre ei, însă, s-au bucurat că nu le-a cerut să meargă împreună cu El.

Ştiau de Tichileşti-ul* din zonă. Reuşiseră de fiecare dată să-l evite cumva, argumentând că tradiţia lor le interzice să aibă de-a face cu samaritenii. Chiar se rugau în gând ca nu cumva să fie trimişi de Domnul chiar acolo pentru a-şi începe lucrarea misionară. Acum era gata să intre în satul acela. Un ţinut al nimănui, între două provincii ce rareori aveau de-a face una cu alta. Nu-şi făcea deloc probleme cu timpul. Niciodată nu s-a grăbit să intre în Templu, dacă în drum vreun nenorocit ar fi strigat după El a îndurare. Pentru că mai importantă chiar decât părtăşia frăţească este mâna întinsă unui nevoiaş sau vorba bună rostită la timp.

Îmi povestea un apropiat că, îndreptându-se în grabă spre biserică împreună cu familia, i-a aruncat câteva vorbe jignitoare, peste geamul deschis al portierei, unuia care tocmai îi tăiase calea într-o intersecţie. Şapte minute mai târziu vroia să se întoarcă acasă chiar din uşa bisericii. Din cadrul ei, primitor şi amabil, îi zâmbea, întinzându-i mâna, tocmai tipul măscărit în intersecţie. Upss! Şi el care credea că numai de sus s-ar putea să fi fost auzit...!

Lepra îi scosese din sat şi-i aruncase în izolare şi carantină. Primeau mâncarea la fel de rar ca veştile de-acasă. Unora nu le mai trebuia deloc. Nu mai aveau cu ce s-o apuce şi nici cu ce s-o mestece sau s-o guste. Prea trişti şi resemnaţi pentru a-i mai încânta ceva. Auziseră totuşi de Unul care ar urma să treacă prin zonă. Poate că lumina ce venea dinspre El i-a asigurat că este chiar Învăţătorul. Sau poate că nenorocitul de lepros din Matei 8:3, curăţit de Mesia, cînd s-a atins de el, i-o fi sunat. Îl ştiau pe nume de parcă i-ar fi urmărit pildele şi vindecările pe youtube. „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!” - Îi strigară ei, jucându-şi ultima şansă. N-au avut curajul să se apropie, privindu-se unii pe alţii şi mirându-se în gând de „nesimţirea” şi „îndrăzneala” confratelui lor mai sus amintit.

Când eşti cu păcatul pe tine, nu-i timp de autografe. Strigi cu putere după iertare şi curăţire, afli ce-ţi spune şi te duci imediat unde te trimite. Erau încă pe drumul spre preoţii lor, când, în timp ce-şi sunau nevestele, începură să „râdă” unii de alţii. Lepra le cădea în colbul potecii iar carnea căpăta culoare şi viaţă. A fost aglomeraţie în ziua aceea la preoţii (medicii) lor de familie. Fără programare prealabilă, aşteptau la uşă, zâmbindu-le superior celor miraţi şi speriaţi de întoarcerea lor printre ei. Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus, şi I-a mulţumit. Era Samaritean. (Luca 17:15-16).

Acum îmi vine să plâng. Care va să zică, Isus nu pleacă mai departe după ce împarte iertare? Mai stă puţin, preţ de o mulţumire? Tot în acel loc L-a găsit samariteanul care a sfidat orarul de consultaţie de la cabinet. Hmm, cică „cu glas tare”. „Fii serios, omule! Domnul aude şi dacă nu strigi ca un charismatic apucat. Ce, nu te poţi abţine? Ce mare lucru ţi-a făcut? Sau nu i-ai văzut pe iudeii ăia emancipaţi, vindecaţi de lepră - e drept - dar civilizaţi, ce discreţi şi demni sunt? Ai văzut ce zeloşi sunt în împlinirea Legii. Sper că îţi dai seama că, în timp ce tu îţi pierzi vremea cu Isus, tot mulţumindu-I şi dându-I slavă în gura mare, adevăraţii credincioşi sunt la adunare, în compania preoţilor şi păstorilor, urmând ritualurile. Şi ce dacă Isus nu e acolo, cel puţin ei studiază Scriptura şi împlinesc Legea”. Mda, uite că nu m-am gandit la asta, îşi murmură în barbă samariteanul, privind apoi cu drag la Preotul lui, care-i zâmbea complice. (v. 19): Apoi i-a zis: „Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit.” Nu ştiu dacă ceilalţi nouă au reuşit să se mai arate până la urmă înaintea  preoţilor, însă ştiu sigur că samariteanul acela a avut o zi fructuoasă.

Un bilanţ bunicel, aş zice, pentru o zi ce nu începuse deloc altfel decât celelalte: o piele curată ca a unui bebeluş, păcatele iertate, o mântuire nesperată şi, parcă mai de valoare decât toate acestea la un loc, un sfert de ceas cu Regele. Ce-a dat în schimb, pentru toate acestea? Mai nimic. Doar frângere şi recunoştinţă. Staţi aşa, îmi pare rău, nu mai am timp să termin articolul. Mi-am adus aminte de ceva. Fug chiar acum. Sper să-L mai prind acolo.

*Notă:  Localitate izolată din judeţul Tulcea unde se află singura leprozerie din România (clinică pentru bolnavii de lepră