Puterea atingerii divine - prima parte

Într-o vară, în timpul secerişului, mi se părea că nu reuşesc să ţin secera cu putere. Vârfurile degetelor mele erau amorţite. Mai întâi un deget, apoi următorul. În scurt timp nici nu mai simţeam secera în mână când o apucam. Spre sfârşitul secerişului, nu mai simţeam nimic. Mâna care ţinea mânerul de lemn parcă era a altcuiva - nu mai simţeam nimic cu ea. Nu i-am spus nimic soţiei mele, dar ştiam că bănuieşte ceva. Cum ar fi putut să-i scape? Îmi târam mâna după mine cum îşi târăşte o pasăre aripa rănită.

Într-o după-amiază, mi-am scufundat mâinile într-un lighean cu apă cu gândul să mă spăl pe faţă. Apa s-a făcut roşie. Unul dintre degete îmi sângera abundent. Nici măcar nu avusesem habar că sunt rănit. Cum am reuşit oare să mă tai? Cu un cuţit? Am atins cu degetul lama ascuţită de metal? Probabil, însă nu simţisem nimic.

- Ţi-ai murdărit şi hainele, a spus moale soţia mea. Era în spatele meu. Înainte de a mă întoarce spre ea, mi-am privit poala însângerată a hainei,  apoi am rămas încremenit în faţa ligheanului, privindu-mi fix mâinile. Cumva ştiam că viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna.

- Să vin cu tine la preot când îi spui? m-a întrebat ea.

- Nu, am suspinat eu, mă voi duce singur.

M-am întors spre ea şi m-am uitat în ochii ei umezi. Lângă ea se afla şi fetiţa noastră de trei ani. Aplecându-mă, i-am contemplat pentru o clipă feţişoara şi am mângâiat-o apoi tăcut pe obraz. Ce aş fi putut să-i spun? m-am îndreptat şi am privit-o din nou pe soţia mea. Ea mi-a atins umărul şi cu mâna sănătoasă i l-am atins şi eu pe al ei. Aceasta avea să fie oare ultima atingere?

Au trecut cinci ani şi nimeni nu m-a mai atins de atunci, până acum. Preotul nu m-a atins. El mi-a privit mâna, învelită acum într-o cârpă. Mi-a privit faţa, umbrită de durere. Nu i-am purtat pică pentru ce a spus. Făcea doar ce fusese instruit să facă. Şi-a acoperit gura şi şi-a întors mâna spre mine cu palma întoarsă spre mine. "Eşti necurat", mi-a spus. Odată cu această declaraţie mi-am pierdut familia, ferma, viitorul, prietenii.

Soţia mea a venit să mă întâlnească la poarta cetăţii, aducându-mi un sac cu haine, pâine şi câteva monede. Ea nu mi-a vorbit. S-au adunat şi prietenii mei acolo. În ochii lor am vâzut ceea ce urma să văd de atunci încolo în ochii tuturor: milă amestecată cu teamă. Dacă făceam un pas înainte, ei făceau unul înapoi. Oroarea pe care le-o provoca boala mea era mai mare decât grija lor pentru inima mea - aşa că ei, şi toţi cei pe care i-am întâlnit de atunci încoace, au făcut un pas înapoi.