Puterea atingerii divine (a treia parte)

Însă apoi L-am zărit, şi când L-am privit, am fost schimbat.

Nu trebuie să uitaţi că sunt fermier, nu poet, aşa că nu găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie ce am văzut.

Tot ce pot să spun este că dimineţile din Iudeea sunt uneori atât de proaspete şi răsăriturile de soare atât de glorioase încăt uitându-mă la ele uiţi de căldura zilei care va veni şi de durerile din trecut. Când I-am privit faţa, am văzut o dimineaţă din Iudeea.

Înainte chiar ca să-mi vorbească, eu ştiam deja că Îi pasă. Simţeam cumva că El urăşte această boală la fel de mult, nu - mult mai mult! - ca mine. Furia mea s-a transformat în încredere şi mânia mea în speranţă.

De după o stâncă, L-am privit coborând un deal. Mulţimi de oameni Îl urmau. Am aşteptat până când a ajuns doar la câţiva paşi de mine, apoi i-am ieşit în întâmpinare.

- Stăpâne!

El s-a oprit şi a privit în direcţia mea deodată cu toţi ceilalţi. Gloata a fost străbătută de un val de teamă. Oamenii şi-au acoperit cu repeziciune feţele cu mâinile. Copiii s-au ascuns în spatele părinţilor. Cineva a strigat: "Necurat!"

Nu-i învinovăţesc nici pe aceşti oameni. Eram o masă zdruncinată de carne moartă. Însă abia dacă îi auzeam. Abia dacă îi vedeam. Spaima lor am mai văzut-o de mii de ori. Însă compasiunea Lui nu am mai văzut-o niciodată. Toată lumea s-a tras înapoi cu excepţia Lui. El a făcut un pas spre mine. Spre mine!

Cu cinci ani în urmă soţia mea a făcut un pas spre mine. Ea a fost ultima persoană care a făcut aşa ceva. Acum o făcea El!  Nu m-am mişcat. Doar I-am vorbit:

- Doamne, poţi să mă vindeci dacă vrei !

De m-ar fi vindecat cu un singur cuvânt de-al Lui, aş fi fost extatic. De m-ar fi vindecat cu o rugăciune, aş fi  jubilat. Însă El nu S-a mulţumit să-mi vorbească. El s-a apropiat de mine. El m-a atins. Cu cinci ani în urmă soţia mea a fost cea care m-a atins. Nimeni nu m-a atins până atunci. Până azi.

- Vreau!

Cuvintele Lui au fost la fel de tandre ca atingerea Lui.

- Fii vindecat!