Privind la Dumnezeu prin ochelarii suferinței

    Nu este om pe faţa pământului care să nu se intersecteze la un moment dat din viaţa lui cu durerea şi suferinţa. Sunt oameni care spun că face parte din noi şi nu ne putem lepăda de ea. Încă de când ne naştem, suferinţa îşi cere drepturile, de la mama care aduce un copil în lumea noastră şi până în momentul morţii. Dacă ne uităm astăzi la cei care pleacă dintre noi, ne este aşa de greu să identificăm persoane care nu au avut parte de suferinţă şi care au murit de moarte naturală.

    Oare aşa trebuie să stea lucrurile? Este asta o normalitate? Nu putem face nimic decât să ne conformăm cu acest adevăr trist şi apăsător?

    Sunt destui care au încercat să găsească sursa suferinţei şi au ajuns la câteva concluzii: dacă ar exista Dumnezeu atunci nu ar exista suferinţa şi nu ar permite atâta rău, boală, războaie, sărăcie... Deci, concluzia lor: NU EXISTĂ DUMNEZEU! Alţii au justificat greutăţile şi durerile din viaţa noastră, aruncând vina pe OM. „El este responsabil! Dacă n-ar fi atât de egoist, răzbunător, lacom şi plin de ură, nu ar exista suferinţa din vieţile noastre!”. Iar alţii au ales să filosofeze şi să dispute problema răului şi binelui, lăsându-ne să credem că suferinţa a apărut ca rezultat al acestei lupte parcă neobosite, însă care nu scoate în evidenţă nici un vinovat.

    Este interesant cum fiecare om pare să deţină propria-i teorie cu privire la suferinţă. Şi pentru că şi eu sunt unul dintre ei, încep să-mi conturez o părere cu privire la problema abordată.

    În primul rând, sunt creştin şi asta o sa influenţeze ceea ce urmează. Nu cred că vreau să mă detaşez de identitatea mea, pentru că asta nu m-ar ajuta decât să ajung în primele trei categorii menţionate mai sus. Ceea ce cred la ora aceasta este un rezultat al relaţiei mele cu Dumnezeu, al experienţelor acumulate în anii petrecuţi între oameni şi după studierea fenomenului cu ajutorul cărţilor şi al unor surse video.

    A existat un moment când omul nu era familiarizat cu suferinţa. La ora aceea, cunoştea bucuria, pacea, împlinirea şi părtăşia cu Dumnezeu. Cred că v-aţi dat seama că vorbesc despre Eden şi primii oameni. Dumnezeu nu a intenţionat să adauge pe lista noastră de cunoştinţe şi răul şi ceea ce rezultă din el, însă pentru că este un Dumnezeu drept, ne-a creat cu liberul arbitru şi i-a lăsat omului posibilitatea să aleagă. În mijlocul grădinii Eden, Dumnezeu a plantat pomul cunoştinţei binelui şi răului şi i-a explicat omului că are voie să mănânce din toţi pomii din grădină, cu excepţia aceluia. Neascultarea ar fi avut ca rezultat moartea omului în forma (perfectă) în care l-a creat Dumnezeu.

    Ştim cu toţii ce s-a întâmplat. Omul a fost ispitit să mănânce din acest copac, a căzut în păcatul neascultării de Dumnezeu, iar rezultatul a fost: blestemarea bărbatului, femeii şi şarpelui, adică sudoare, durere, greutăţi, conflict, moarte.

    De multe ori, preţul cunoaşterii a avut ca rezultat durere şi dezastre. Îmi vine în minte exemplul fabricării bombei nucleare şi dramele pe care le-a creat în războaie. Aici putem adăuga orice invenţie care, de multe ori, pe lângă binele la care ne aşteptam să-l aducă omenirii, a avut şi un revers.

    Eu nu m-aş grăbi să dau vina pe Dumnezeu în situaţia aceasta. Da, Dumnezeu era conştient de ceea ce era capabil omul dacă ar fi deţinut „darul cunoaşterii” şi a vrut să-l ferească de tentaţia aceasta, însă în acelaşi timp nu ar mai fi fost un Dumnezeu corect şi drept, dacă nu ar fi lăsat alternativa aceasta omului. A minţit Dumnezeu când i-a zis omului că preţul cunoaşterii este moartea? Răspunsul meu este că NU şi argumente în direcţia asta putem aduce.

    Vreau să vorbesc puţin de felul în care Dumnezeu este responsabil de suferinţa din viaţa omului. Studiind Scriptura pentru a-L cunoaşte mai mult pe El, am realizat că putem vorbi de trei situaţii care descriu raportul dintre Dumnezeu şi suferinţă:

    1. Dumnezeu este cel care trimite suferinţa ca pedeapsă

    Sunt multe situaţii în Biblie în care Dumnezeu este cel care trimite pedeapsa asupra unui om sau asupra unei naţiuni, de cele mai multe ori ca rezultat al păcatului. Un lucru este clar: Dumnezeu nu poate suferi păcatul. Păcatul pentru Dumnezeu este un cancer pe care trebuie să-l elimine. Potopul şi istoria lui Noe, reprezintă o situaţie în care Dumnezeu intervine pentru a eradica păcatul. Cetăţi precum Sodoma şi Gomora au avut finalul menţionat în Scriptură, pentru că păcatul ajunsese la culme. Poporul Israel a avut parte de multe suferinţe de-a lungul istoriei sale, din cauza neascultării de care a dat dovadă trăind în idolatrie şi răzvrătire.

    Chiar dacă Dumnezeu este cel care trimite suferinţa, responsabilul principal pentru nenorocirea din viaţa lui este omul care trăieşte în păcat.

    2. Dumnezeu este cel care permite suferinţa

    Dacă mai sus vorbeam de faptul că Dumnezeu se implică direct în administrarea pedepsei pentru păcat (deci şi a suferinţei), în cazul acesta El dă undă verde suferinţei, deci o permite în viaţa noastră, însă nu el o trimite.

    Sunt foarte mulţi oameni care nu trăiesc după principiile lui Dumnezeu, ci direct sau indirect fac voia celui rău. Diavolul este, de cele mai multe ori, responsabilul din spatele nenorocirilor din viaţa noastră. Pentru că fac voia celui rău, adică mint, mă mânii, sunt mândru şi lacom şi lista poate continua, ajung să iau decizii care ulterior mă vor aduce în punctul în care va trebui să dau socoteală. Pedeapsa pentru furt este închisoarea, pentru imoralitate este divorţul, gelozia împinge la acte necugetate, ura strică relaţiile etc. De cele mai multe ori, suferinţa din jurul nostru are ca responsabil direct omul, însă în spatele lui se ascunde cel rău, adică Diavolul. Asta este ordinea lăsată de Dumnezeu şi, trăind în ilegalitate, trebuie să suportăm consecinţele.

    De ce există atâta sărăcie, boală, violenţă, tristeţe? În spatele lor descoperim conspiraţia celui rău şi suferinţa vine în vieţile noastre ca rezultat al deciziilor greşite pe care le-a luat omul în complicitate cu stăpânul acestei lumi.

    3. Dumnezeu este cel care ne vindecă prin suferinţă

    Dumnezeu are metodele Sale pentru a-l trezi pe om şi pentru a-l face conştient de păcatul din viaţa lui. Pentru că iubeşte mult omenirea, de multe ori se foloseşte de suferinţă pentru a-şi transmite mesajul dragostei. Nu-i aşa că atunci când ai o arsură pe piele, aceasta devine mai sensibilă la ceea ce este în exterior? În momentul acela, o atingere este dureroasă, un curent de aer sau orice intră în contact cu rana provoacă durere. În acelaşi fel, când suntem în suferinţă suntem mai sensibili la vocea lui Dumnezeu şi la ceea ce El vrea să ne transmită.

    Îl văd pe Dumnezeu în cazul acesta ca pe un medic, care intră în operaţie pentru a ne scăpa viaţa. Operaţia în sine este dureroasă, ne creează suferinţă, însă după ce intervenţia lui se încheie, ne simţim mai bine şi încet, începem să ne vindecăm. Am suferit? Da, și încă cum! A fost benefică suferinţa? Cu siguranţă! Suntem în viaţă pentru că am ales să răbdăm pentru un timp tratamentul şi intervenţia „medicului”, însă toate acestea ne-au salvat viaţa.

    Cred că suferinţa face parte din viaţa noastră. Ea ne face sensibili unii faţă de alţii. Ne face să înţelegem că suntem trecători şi că depindem unul de celălalt, dar cel mai important, depindem de Dumnezeu. Nu ai înţelege cum se simte cineva care trece prin suferinţă, dacă n-ai avea şi tu parte de o situaţie asemănătoare.

    Ar fi atât de bine ca, trecând prin suferinţă, să alegem să nu-i facem și pe alţii să sufere şi să nu gândim că „de ce să moară doar capra mea, să moară şi a vecinului!”. Suferinţa ar putea să fie puntea care ne uneşte şi ne face să ne apropiem unul de celălalt. Momentul suferinţei aproapelui nostru ar putea fi momentul în care să-i arăt dragoste, compasiune, altruism şi ar fi o bună oportunitate să-i sar în ajutor. Dacă o fac, Pământul pe care trăiesc o să devină un loc mai bun. Dacă nu, asta înseamnă să lungesc suferinţa anumitor oameni şi chiar să o amplific.

    Aşa cum la început Dumnezeu ne-a lăsat libertatea de a alege şi această libertate ne-a făcut să cădem, tot El ne dă astăzi o nouă şansă să ne ridicăm. Și, în mijlocul suferinţei şi încercării, El este gata, folosindu-se de noi, să ne sară în ajutor. Sper să luăm decizia corectă şi tu şi eu! Aşa să ne ajute Dumnezeu!