Priveşte în sus!

   Înainte abordam biserica având o mentalitate de consumator cu spirit de discernământ. Consideram serviciul de închinare un fel de spectacol: oferă-mi ceva ce îmi place, fă-mă să mă simt bine!

   Vorbind despre oameni ca mine, Soren Kierkegaard a spus că avem tendinţa de a considera biserica un fel de teatru: stăm în sală şi urmărim cu atenţie actorul de pe scenă care atrage toate privirile spre el. Dacă spectacolul este de bună calitate, ne exprimăm recunoştinţa aplaudând şi ovaţionând. Dar biserica trebuie să fie total diferită de un teatru. În biserică, Dumnezeu este publicul închinării noastre. Departe de a juca rolul principal, lucrătorul creştin trebuie să fie ca un sufleur discret care stă în spatele scenei şi ajută suflând cuvintele.

   Ceea ce contează cel mai mult este ceea ce se petrece în inimile celor din adunare, nu printre actorii de pe scenă. Trebuie să plec de la serviciul de închinare întrebându-mă nu ce am obţinut eu, ci dacă a fost mulţumit Dumnezeu de ceea ce s-a întâmplat. Acum încerc să-mi îndrept ochii dincolo de tavan, spre Dumnezeu.

   Schimbarea punctului meu de vedere m-a ajutat să trec peste deficitul de talent pe care l-am întâlnit în diverse biserici. Pentru a distrage atenţia exclusiv îndreptată spre pastor, unele biserici au căutat să-i facă pe mai mulţi lucrători laici să participe la serviciul de închinare. Aceştia compun cântări, poezii, scenete, cântă. Mărturisesc că, după standardele obiective ale esteticii şi chiar după standardele subiective ale închinării, multe din aceste încercări contribuie puţin la facilitarea închinării mele. Dar adevărul că Dumnezeu, nu biserica este publicul care contează, a pătruns progresiv în mintea mea.

   Încerc să învăţ o lecţie de la C.S. Lewis, care a scris următoarele cuvinte despre biserica lui:

   "Nu-mi plac deloc imnurile ei, pe care le consider poeme de nota cinci, puse pe muzică, de nota şase. Dar apoi am văzut meritul lor...Mi-am dat seama că imnurile erau, cu toate acestea, cântate cu devotament şi dăruire de sfântul bătrân de pe banca cealaltă, încălţat cu pantofi de ţară şi atunci am ştiut că nu meritam nici măcar să-i curăţ încălţămintea. Acest lucru te scoate din orgoliul tău solitar."

   Biserica nu există pentru a oferi spectacol, pentru a încuraja vulnerabilitatea, pentru a forma o imagine sănătoasă despre sine sau pentru a facilita prietenia, ci pentru a se închina lui Dumnezeu. Dacă ea nu face acest lucru, nu face nimic. Am învăţat că lucrătorii, muzica, actele de cult şi alte lucruri menite să atragă oamenii sunt doar imbolduri care susţin scopul principal de a-i aduce pe închinători în contact cu Dumnezeu. Când mă îndoiesc de acest fapt, mă întorc la Vechiul Testament care alocă aproape la fel de mult spaţiu instrucţiunilor pentru închinarea din Cortul Întâlnirii şi din Templu ca şi spaţiul pe care-l alocă Noul Testament vieţii lui Cristos.

   Studiată în întregul ei, Biblia subliniază în mod evident ceea ce îi place lui Dumnezeu, adică scopul închinării. A te închina, spunea W.Wink, înseamnă a-ţi aduce aminte Cine este proprietarul casei.

   La biserică pot privi spre amvon sau spre platformă ca spectator ori pot privi în sus, spre Dumnezeu. Acelaşi Dumnezeu care a avut atât de multă grijă să le ofere vechilor evrei detaliile sacrificării animalelor, le-a spus mai târziu: "Nu voi lua tauri din casa ta, nici ţapi din staulele tale. Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor." Ocupându-se numai de aspectele exterioare ale închinării, au scăpat din vedere elementul cel mai important: Dumnezeu era interesat de jertfa inimii, de atitudinea de supunere şi de recunoştinţă. Acum, când merg la biserică, încerc să fiu preocupat de această atitudine, în loc să stau confortabil în scaunul meu ca un critic de teatru şi să emit judecăţi estetice.

   Am multe motive pentru care eu continui să mă închin în tradiţia protestantă care pune un mare accent pe Cuvântul predicat de la amvon. (fragment)