Pocăinţa lui Petru

“Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: “Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar.” (Mat. 26.75)

Pocăinţa lui Petru este şi începutul şi dovada transformării pe care a realizat-o în viaţa sa harul divin: dintr-o salcie el a devenit o stâncă. Lepădarea lui Petru de Isus s-a petrecut în cel mai sumbru moment din viaţa sa. Pe rând două slujnice de la curtea marelui preot l-au acuzat că face parte din ceata Galileianului. El a răspuns cu promptitudine şi vehemenţă că nu înţelege acuzaţia. Probabil după alte câteva minute mai mulţi oameni care se găseau la faţa locului i-au spus acelaşi lucru luând drept sprijin pentru afirmaţia lor chiar dialectul în care vorbea Petru: “Cu adevărat, şi tu eşti unul dintre ei, căci şi vorbirea ta te dă de gol.” Drept răspuns Petru L-a negat pe Isus şi s-a apărat pe sine: “Nu-L cunosc pe Omul acesta!” Şi imediat a cântat cocoşul, împlinindu-se astfel prezicerea Mântuitorului din noaptea Cinei de taină: “Adevărat îţi spun,” i-a zis Isus, “că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” (Mat. 26.34) Inima lui Petru a fost pe loc străpunsă şi a ieşit afară ca să plângă cu amărăciune amintindu-şi faptul că Isus l-a prevenit cu privire la păcatul său de care însă nu s-a putut singur păzi. Dumnezeu îngăduie căderea lui Petru ca să-l ridice din păcat după Învierea lui Isus. Căutând explicaţii cât mai originale şi chiar profunde lepădării lui Petru unii exegeţi au observat, în primul rând, anturajul dubios al ucenicului: focul străin la care se încălzea cu cei care nu-L cunoşteau pe Isus, după ce în grădina Ghetsimani, în momentul arestării, i-a tăiat unui rob, pe nume Malhu, urechea. Domnul l-a vindecat pe acel om, iar pe Petru l-a mustrat cerându-i să-şi bage sabia în teacă. Evanghelistul Luca, spre deosebire de Matei, arată în cap. 22, vers. 54-62, cum Domnul l-a căutat pe Petru cu privirea Sa chiar în momentul lepădării. Petru n-a mai putut uita o viaţă întreagă privirea îndurerată a Învăţătorului său. S-a refugiat afară în bezna nopţii ca să-şi plângă păcatul. Era o pocăinţă sinceră şi totală. Şi astăzi Domnul Isus cu privirile Sale ca para focului ne vede pe fiecare dintre noi şi când facem binele, dar şi atunci când facem răul. Păcatul trebuie mărturisit imediat cu lacrimi de pocăinţă aşa cum a făcut ucenicul Petru. Toţi trei evangheliştii sinoptici (deci şi Marcu, fiul lui Petru) consemnează păcatul lui Petru cu scopul ca noi toţi să realizăm cât de periculoasă este încrederea în noi înşine şi să apelăm la puterea lui Dumnezeu pentru a ne salva din ispite. Păcatul pândeşte ca un hoţ la uşa inimii fiecăruia dintre noi. Se spune că satan are câte un ac pentru fiecare cojoc. El ştie punctele noastre tari, dar mai ales pe cele slabe unde poate oricând să ne atace prin surprindere. Aşa s-a întâmplat cu judecătorul Samson, cu regele Solomon şi în textul nostru cu cel mai apropiat ucenic al lui Isus, cu Petru. De fapt toţi ucenicii au fugit atunci când Mântuitorul a fost arestat. Evangheliştii se ocupă în mod insistent de păcatul pescarului Petru pentru a ne atrage atenţia cu privire la iminenţa căderii chiar şi atunci când ne credem invulnerabili. Păcatul lepădării lui Petru ne face atenţi cu privire la alegerea pe care vrând-nevrând o înnoim zilnic: să ne lepădăm de eul nostru şi să ne predăm viaţa lui Isus ca Mântuitor şi Domn, sau să ascultăm de impulsurile eului dispreţuindu-L pe Isus. Oricum pe tronul inimii nu pot să stea doi domni: şi Isus şi eul. Pavel a exprimat această lepădare când a scris la Galateni 2.20a următoarele: “Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc … dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în Mine.” Dacă Cristos trăieşte în noi rezultă că eul a rămas răstignit pe cruce în urma credinţei pe care ne-o exercităm în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Gândindu-se poate în mintea sa la păcatul lepădării de Isus, apostolul Petru se adresează tinerilor din Biserică scriindu-le: “Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită.” Lumea ne presează în tiparele ei cu scopul înstrăinării de Isus, de Împărăţia şi neprihănirea Sa. Unii creştini nu se leapădă de Isus ca ucenicul Petru, dar nu mai rămân în ascultare de El. Este normal ca barca să fie pe apă, dar pericolul scufundării este mare atunci când apa intră în barcă. “Apa” lumii, şi anume petrecerile şi distracţiile ei, luxul şi dorinţa exacerbată de a poseda cât mai multe averi materiale, îngrijorările şi lăcomiile de orice fel le distruge multor membri din Biserica lui Cristos relaţia lor cu Dumnezeu. N-avem decât soluţia lui Petru: fiind conştienţi de realitatea privirii lui Isus asupra noastră să ieşim afară din mediul care ne-a corupt şi să plângem cu amar păcatele noastre.