Pilda văduvei nedreptăţite

“În cetatea aceea era şi o văduvă, care venea des la el şi-i zicea: “Fă-mi dreptate în cearta cu pârâşul meu!”” (Luca 18.3)

Credinţa care strigă la Dumnezeu zi şi noapte ar trebui să fie scopul nostru suprem în tot timpul vieţii pământeşti. Scopul pildei cu văduva nedreptăţită este motivarea aleşilor lui Dumnezeu ca ei să continue să se roage fără să se lase intimidaţi de duşmanii Bisericii. Este vorba de îndelungatul interval dintre prima şi a doua venire în lume a Mântuitorului, când prigoana împotriva Bisericii s-a repetat de atâtea ori încât lista vrăjmaşilor celor credincioşi ar fi prea lungă pentru a fi inserată în eseul de faţă. De aceea judecătorului nedrept nici nu i se spune pe nume. Trist era faptul că el nu se temea de Dumnezeu şi n-avea ruşine de oameni. Adversarul văduvei era un pârâş sâcâitor care o punea deseori pe drumuri pe sărmana femeie. Nimeni nu era de partea ei, nici chiar judecătorul nedrept care ar fi trebuit să-i facă dreptate din primul moment. Stăruinţa şi ritmicitatea apelurilor văduvei la judecător l-au făcut pe acesta, în cele din urmă, să treacă la acţiune. Iată că perseverenţa văduvei a dus totuşi la luarea unei decizii în favoarea ei. De admirat este faptul că, deşi această văduvă nu avea pe nimeni care s-o sprijine în necazuri, ea avea o înaltă conştiinţă civică şi o imagine clară a ceea ce astăzi, în democraţie, se numeşte “statul de drept”. Văduva, în concepţia Domnului Isus reprezintă Biserica Lui sau oricare credincios individual, iar pârâşul este, evident, diavolul aşa cum este prezentat în Biblie: “Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: “Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Cristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.” (Apoc. 12.10) Învăţăturile clare care se desprind din pilda văduvei nedreptăţite privesc atitudinea noastră în rugăciune atunci când forţele celui rău ni se opun cu toate mijloacele de care dispun. Voia lui Dumnezeu este să ne rugăm necurmat pentru toate lucrurile până la întoarcerea lui Isus. Vrăjmaşul nostru pe tot parcursul vieţii este Satan (1 Petru 5.8) şi de el nu ne putem păzi decât prin rugăciune. Obiectivul rugăciunii nu trebuie să fie strict personal, ci este necesar să strigăm împotriva oricărui păcat şi să cerem instaurarea dreptăţii şi Împărăţiei lui Dumnezeu în jurul nostru. Dacă materializarea credinţei vii şi adevărate înseamnă umblarea în fapte bune, atunci în mod sigur una dintre aceste fapte este rugăciunea puternică şi neîntreruptă, îndelung stăruitoare. Având în vedere secolul 21 în care trăim şi care aparţine vremii din urmă înaintea întoarcerii lui Cristos, nu ne va fi greu să depistăm pe plan spiritual opoziţia diabolică sporită faţă de rugăciunile noastre. Acest lucru e posibil că s-a întâmplat chiar pe plan fizic cu ucenicii Domnului Isus în grădina Ghetsimani, unde toţi au adormit deşi ar fi trebuit să vegheze în rugăciune, aşa cum le ceruse Mântuitorul. În 1 Tim. 4.1 se menţionează că datorită agenţiilor lui Satan şi a vieţii puse în slujba plăcerilor păcătoase mulţi creştini vor înceta să mai practice stăruinţa în rugăciune, pe motivul fatalist că oricum omul nu poate schimba deciziile majore ale planului divin: “Dar Duhul spune lămurit că, în vremea din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.” Aleşii lui Dumnezeu se vor caracteriza întotdeauna prin perseverarea în credinţă şi sfinţenie, şi nu vor înceta nicio clipă să strige către Dumnezeu pentru revenirea lui Cristos care le va face dreptate. Când El va reveni pe pământ va nimici puterea lui Satan şi întregul sistem lumesc al răului. Întoarcerea lui Cristos în glorie este singura speranţă a omenirii când El va domni prin neprihănire şi va instaura adevărata pace a lui Dumnezeu pe tot pământul. Dreptatea la care se referă Domnul Isus şi pe care o va face aleşilor Săi în curând se referă la faptul că El va pune capăt suferinţei, necazului şi prigoanei îndurate de urmaşii Lui într-o lume ostilă şi rebelă. Dreptatea lui Isus va mai consta şi în faptul că El îi va lua cu Sine pe toţi credincioşii, aşa cum este scris la 1 Tes. 4.17: “Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” Numai după Răpirea Bisericii la cer Dumnezeu îi va face pe toţi cei răi de pe pământ să simtă intensitatea apocaliptică a judecăţilor şi mâniei Sale. În vers. 8, întrebarea lui Isus cu privire la existenţa credinţei pe pământ când El se va întoarce, cred că are în vedere faptul că atunci răul va deveni predominant, mulţi chiar din Biserică vor cădea din credinţă pentru că nu-şi vor fi păstrat cugetul curat. Pe măsură ce venirea Domnului se apropie în mod vertiginos ar fi bine să ne întrebăm dacă mai perseverăm în credinţă, dacă mai suntem statornici în rugăciune, dacă mai strigăm către cer ca Dumnezeu să ne facă dreptate şi cauza Lui să triumfe desăvârşit şi pentru totdeauna în lumea de azi. În fond noi suntem martorii lui Cristos şi, în această calitate, mărturisim şi prin rugăciunile noastre stăruitoare Persoana şi revenirea Sa în lume.