Petru în temniţă şi rugăciunea Bisericii

“Deci Petru era păzit în temniţă, şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni pentru el.” (Fapte 12.5)

Răspândirea creştinismului printre greci şi alte popoare, înfiinţarea Bisericii din Antiohia ca un nou centru de misiune a trezit, se pare, mânia autorităţilor romane, printre care şi a lui Irod, care “a pus mâinile pe unii din Biserică, pentru ca să-i chinuiască; şi a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan.” (Fapte 12.1) Prigoana din partea reprezentanţilor puterii politice îmbrăca şi un caracter religios deoarece Luca precizează în vers. 3 al cap. 12, din Fapte, că acest lucru le făcea plăcere iudeilor. În acest context a fost arestat şi pus în închisoare chiar mai marele Bisericii din Ierusalim, apostolul Petru. Fusese luat la ochi pentru turneul misionar desfăşurat de către acesta în Samaria (cap. 8.14-25); în Lida şi în Iope (cap. 9.31-43); apoi în Cezareea când s-a convertit la creştinism sutaşul Corneliu cu toată casa lui (Fapte 10). Reacţia Bisericii la arestarea lui Petru merită analizată pentru încurajarea lucrătorilor Evangheliei care trec prin suferinţe din pricina credinţei lor în Cristos, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru trezirea Bisericilor apatice din timpul nostru pe care nu le interesează ce se întâmplă dincolo de zidurile clădirilor în care membrii lor se adună pentru închinare şi învăţătură. Duhul Sfânt din Fapte 12 a demonstrat că rugăciunile Bisericii pentru pastorul şi apostolul ei Petru au fost mai puternice înaintea lui Dumnezeu decât paza temniţei asigurată de ostaşii lui Irod. Poate că unii cititori se vor fi mirat de faptul că Petru dormea buştean chiar în noaptea în care trebuia prezentat înaintea completului de judecată a lui Irod. În mod sigur apostolul şi-a amintit promisiunea Domnului Isus din Ioan 21.18 din care se înţelege că el va trăi până la bătrâneţe. În aceste condiţii Irod nu putea să-i grăbească ziua morţii oricât de mult s-ar fi străduit s-o facă. Irod nu l-a provocat la duel nici pe Petru şi nici Biserica lui Cristos, ci el I-a aruncat mănuşa chiar Atotputernicului lui Israel. Dumnezeu a trimis un înger salvator pentru apostol care i-a inundat celula de lumină şi l-a scos de acolo, în timp ce soldaţii lui Irod dormeau ca morţi. Cătuşele au căzut fără zgomot de pe mâinile lui Petru, apoi Petru s-a îmbrăcat iute, şi-a legat încălţămintea, şi-a pus mantaua şi l-a urmat tăcut pe înger fără să fie sigur dacă este un vis sau o realitate neaşteptată. Poarta de fier li s-a auto-deschis iar când Petru a ajuns în stradă îngerul a dispărut deoarece îşi terminase lucrarea, ca răspuns la rugăcinea Bisericii. După o noapte de rugăciune fraţii şi surorile din Biserică s-au trezit în zorii zilei cu Petru bătând la poarta de lemn care era încuiată (deşi poarta de fier i se deschisese singură) şi, luându-se după raţiunea minţii lor, nu le venea să creadă ochilor că în faţa lor stă Petru în carne şi oase. Unii au presupus că, poate nefiind el, o fi îngerul lui păzitor, însă acesta se făcuse nevăzut. Până la urmă au fost cu toţii de acord că Dumnezeu făcuse în acea noapte o minune pentru întărirea credinţei celor ce s-au rugat pentru întemniţat. Pentru Irod însă era o cruntă lovitură de imagine şi începutul căderii sale pe panta nebuniei care îl face pe un conducător să se creadă dumnezeu, (desigur e vorba de un idol, un dumnezeu fals, de aceea l-am scris cu literă mică). Dumnezeu s-a folosit şi de colaborarea lui Petru pentru a-l pune la adăpost, deoarece după ce s-a arătat fraţilor “Petru le-a făcut semn cu mâna să tacă … apoi a ieşit şi s-a dus în alt loc.” (Fapte 12.17) Din cap. 13 personalitatea dominantă a Faptelor Apostolilor devine apostolul Pavel şi colaboratorii săi. Petru mai apare în cap. 15, când a avut loc Conciliul de la Ierusalim, unde s-a clarificat pentru totdeauna statutul creştinilor neevrei cărora li s-a cerut doar să creadă în Isus Cristos ca Mântuitor şi Domn pentru a fi mântuiţi. În ce priveşte relaţiile lor cu creştinii evrei, pentru a nu le ofensa conştiinţa şi cultura religioasă, li s-a mai spus din partea apostolilor, prezbiterilor şi fraţilor din Ierusalim următoarele: “… să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi de curvie, lucruri de care, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi. Fiţi sănătoşi!” (Fapte 15.29) După vreo 10-12 ani apostolul Petru apare în lucrarea epistolară cu cele două epistole soborniceşti în care tratează problema suferinţei creştine care s-a intensificat mai mult în anii 60-70 şi problema ereziilor care au pătruns în biserici pe fondul îndepărtării acestora de la adevărul Evangheliei. În cea de a doua sa scrisoare Petru vorbeşte în cuvinte elogioase despre persoana şi epistolele apostolului Pavel când scrie: “Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris şi preaiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui…” (2 Petru 3.15) Sfârşitul dramatic al lui Irod, prezentat de Luca în contrast cu eliberarea lui Petru din temniţă, ne arată cum Domnul zădărniceşte planul dictatorului idumeu conform cu cele scrise, ca un avertisment pentru toţi conducătorii lumii, în Ps. 2.10-12: “Acum, dar, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului! Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă, tremurând! Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toţi câţi se încred în El!” Dacă apostolul Petru a fost fericit prin încrederea sa în Dumnezeu, despre Irod nu se poate spune la fel. Irod a cules ceea ce a semănat: un înger din cer l-a lovit pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu şi a murit mâncat de viermi.