Pedeapsa care ne dă pacea

Cel care păcătuieşte are nevoie sau de pedeapsă, sau de iertare. Altfel nu mai are pace.

Dacă undeva are loc o crima, unul dintre primele lucruri pe care le fac poliţiştii este să supravegheze foarte bine zona respectivă în săptămânile care urmează. De ce? Pentru că se aşteaptă ca, la scurt timp, să apară cineva care se interesează "ca din întâmplare" de crimă şi de victimă. Cineva care întreabă vecinii de pe stradă, cineva care intră în vorbă cu cei care au fost apropiaţi victimei, cineva care aparent nu are nici o legătură cu crima respectivă.

Dar, de fapt, acel cineva este chiar criminalul.

Care este principiul psihologic după care se ghidează poliţiştii? Atunci când un om omoară pe alt om, cel care a ucis îşi pierde pacea. Conştiinţa începe să-l macine şi încearcă să-şi recapete cumva pacea.

Generalizând acest principiu psihologic, atunci când păcătuiesc, îmi pierd pacea.

Indiferent ca este vorba de furt, minciună, curvie, mândrie, beţie, gânduri sau priviri murdare. Indiferent ca mă delectez cu imagini asupra cărora n-ar trebui să-mi opresc ochii (şi spunea Iosif Ţon: "Strada este plină de carne goală").

Indiferent dacă eu vreau să recunosc sau nu că vine iarna, iarna tot vine. Indiferent dacă eu mă văd "curat" în ochii mei, Dumnezeu judecă gândurile ascunse ale inimii mele şi faptele pornite de acolo.

Dacă simt că merit o pedeapsă şi nu primesc acea pedeapsă, nu mai am pace. În 1989 am lipsit intenţionat de la serviciu, iar cel care răspundea de mine mi-a spus: "Eu nu te pedepsesc, dar îmi iau mâna de pe tine şi nu mă mai interesează ce faci." În momentul acela n-am mai avut pace şi mi-aş fi dorit tare mult ca mai bine să fi fost pedepsit.

Pentru absolut orice păcat, am nevoie să fac pace cu Dumnezeu, prin Domnul Isus Cristos, Cel prin rănile căruia suntem tămăduiţi şi asupra Căruia a căzut "pedeapsa care ne da pacea".

Este adevărat că sunt oameni care se bucură să nu fie pedepsiţi şi care totuşi nu-şi pierd pacea. Care "se şterg la gura şi apoi zic: 'N-am făcut nimic rău' ". Dar auto-amăgirea asta este doar pe termen scurt, deoarece, pe termen lung, duce la prăbuşire interioară. Cel care păcătuieşte are nevoie sau de pedeapsă, sau de iertare. Altfel nu mai are pace.

Situaţia lui Pilat şi a lui Petru este oarecum asemănătoare.

Pilat, guvernatorul roman, avea puterea, autoritatea şi funcţia sa facă dreptate în cel mai celebru proces, al Celui mai celebru inculpat. Dar, totuşi... "din dragoste pentru lumea aceasta", Îl condamna la moarte, pe nedrept, pe Cel care murea tot "din dragoste pentru lumea aceasta", doar că dintr-o altfel de dragoste.

Petru Îl trădează pe Domnul lui din frică faţă de lumea aceasta.

Doar că Pilat îşi spală mâinile, în căutarea păcii pierdute, pe când Petru plânge cu amar şi se căieşte.

Dumnezeu vrea să comunice cu tine, personal. Isus Cristos este numit "Cuvântul", sau "vorbirea lui Dumnezeu" către tine, personal. Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a purtat păcatele multora şi s-a rugat pentru cei vinovaţi. El vrea să-ţi dea pacea Sa, care întrece orice pricepere.

Pedepsa, care îţi dă pacea, a căzut peste El.

Şi-acum Isus Cel condamnat,
Azi, El te întreabă: DA sau NU?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?
Eu am spus: DA!
Şi-am fost iertat.
Eu am spus: DA!
Dar tu? Dar tu?

Ioan Ciobotă - Radio Vocea Evangheliei Timişoara