Pe marginea prăpastiei

Am auzit de importanţa rugăciunii de mijlocire când eram student în ultimul an de colegiu şi aşa mi-a venit ideea de a renunţa la şcoală pentru o perioadă de  cinci luni ca să locuiesc direct în stadă. Un prieten mi-a împărtăşit viziunea şi, după o negociere serioasă cu părinţii noşti, am plecat amândoi din elegantul campus pornind spre câteva oraşe.

Mâncam ce puteam, adunam chiar din cutiile de conserve aruncate la gunoi sau ce reuşeam să strângem din mărunţişul oferit de trecătorii ce aruncau în cutiuţa chitarei în vreme ce cântam la colţuri de stradă cântări de laudă pentru Dumnezeu.

Ei, bine, am întâlnit în stradă o lume complet diferită. Nu ne bărbieream şi nu făceam duş, iar după aspectul nostru neîngrijit, nimeni n-ar fi zis că suntem în realitate studenţi la colegiu şi nu o componentă obişnuită a culturii străzii.

La fiecare două săptămâni încercam să găsesc o bibliotecă sau un loc unde se putea utiliza un calculator pentru a trimite veşti unui grup care a fost de acord să se roage pentru noi. Primul e-mail s-a îndreptat spre patruzeci de oameni iar la sfârşitul celor cinci luni, au intrat de zece ori mai mulţi pe lista noastră.

Îmi amintesc când cineva îmi povestea că dintr-o dată, a simţit un imbold puternic să se roage pentru noi. O prietenă, s-a trezit odată la trei dimineaţa şi a simţit nevoia să se roage pentru noi. Calculând diferenţa de fus orar am constatat că era noaptea în care cineva mi-a furat lucruri din rucsac.

Am privit aceste legături stabilite prin e-mail ca un fel de reţea de menţinere a vieţii care ne ţinea conectaţi la o lume alcătuită din oameni cărora le păsa, care împărtăşeau ceva din viziunea noastră.

Am întâlnit mulţi oameni nevoiaşi care nu aveau pe nimeni, nici un suflet care să se roage pentru ei! După calculul meu, cam un sfert din oamenii fără adăpost au o credinţă activă. Majoritatea însă nu au pe nimeni şi nu beneficiază de nici un ajutor de susţinere.

Cântam acompaniindu-ne cu chitarele: "Cum doreşte un cerb apa de izvor" când un bărbat, numit David a început să plângă spunându-ne: "Asta îmi doresc şi eu, vreau apă, sunt alcoolic, dar vreau să mă vindec!" Am început să stăm mult în preajma lui David ştiind că singura lui speranţă de vindecare era legătura cu Dumnezeu. Nu avea strop de tărie lăuntrică. Avea nevoie de cineva care să-l susţină în rugăciune!

Am povestit o parte din întâmplările petrecute în stradă, într-o carte numită "Pe sub poduri" (Under the Overpass).

Sper să nu uit niciodată ce am văzut şi ce am învăţat acolo.

Au fost şi oameni care au încercat să ne facă să ne ruşinăm de credinţa noastră! Un astfel de om a fost Rings, dependent de droguri când l-am cunoscut. Acum, în urma convertirii , îşi cheltuie aproape tot ajutorul social pe alimente ce le împarte celor cu care locuia pe străzi.

Sper să nu uit niciodată felul cum îi auzeam rugându-se pe unii din ei- exact aşa cum trăiau, pe marginea prăpăstiei, fără clişee, fără pic de falsitate.

Ei sunt ceea ce sunt, înaintea întregii lumi şi înaintea lui Dumnezeu.