PAŞTELE

Ex. 12.11 „ Când îl veţi mânca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare şi toiagul în mână; si să-l mâncaţi în grabă; căci sunt Paştele Domnului".

CADRUL ISTORIC. De pe vremea plecării din Egipt, aproximativ în anul 1445 în. Hr., poporul evreu (Iudeii de mai târziu) a celebrat Pastele în primăvara fiecărui (în general în preajma Vinerii Mari şi a Paştelui creştin).

După mai mult de patru sute de ani de robie în Egipt, Dumnezeu a hotărât să izbăvească pe urmaşii lui Avraam, Isaac şi Iacov din robie. El l-a ridicat pe Moise l-a rânduit să fie conducătorul Ieşirii (Exod 3-4). Ascultând de chemarea lui Dumnezeu, Moise l-a pus pe Faraon în faţa poruncii lui Dumnezeu: „Lasă pe poporul Meu să plece". Pentru a-i dovedi lui Faraon seriozitatea mesajului Domnului, Moise prin puterea lui Dumnezeu, a chemat plăgile ca pedepse asupra Egiptului, în timpul acţiunii câtorva dintre acestea, Faraon a fost de acord să lase pe Israeliţi să plece; revenea, însă, asupra deciziei sale imediat ce plaga era ridicată. A venit timpul pentru ce-a de a zecea şi ultima plagă, singura care nu va mai da Egiptenilor posibilitate vreunei alternative, silindu-i să scoată pe Israeliţi din Egipt. Dumnezeu a trimis un înger nimicitor peste toată ţara Egiptului ca să lovească cu moartea pe toţi întâii născuţi — atât ai oamenilor cât şi ai animalelor (Ex. 12:12).

Dat fiind faptul că şi Israeliţi se aflau în Egipt, cum ar fi putut ei să scape de îngerul nimicitor? Domnul a dat o poruncă specială poporului Său; ascultarea de ea va asigura protecţia Sa asupra fiecărei familii de Evrei şi asupra întâiului născut Fiecare familie trebuia să ia un miel de un an, de parte bărbătească, fără cusur şi să-l înjunghie în seara celei de-a paisprezecea zi a lunii Abib; familiile cu un număr mai mic de membri puteau împărţi un singur miel cu alţii (Ex. 12:4). Cu o parte din sân­gele mielului sacrificat trebuia să stropească cei doi stâlpi şi pragul de sus al tocului uşii de la intrarea caselor lor. Când Nimicitorul avea să străbată ţara, el urma să treacă peste casele stropite cu acest sânge (astfel, termenul Paşte, de la ebraicul pesah, înseamnă „a sări peste", „a trece peste" sau „a cruţa"), în felul acesta, prin sângele mielului înjunghiat, Israeliţii au fost cruţaţi de pedeapsa morţii care a venit peste toţi întâii născuţi egipteni. Dumnezeu a instituit semnul sângelui nu fiindcă El nu ar fi putut distinge altfel pe Israeliţi de Egipteni, ci pentru că El a dorit să-l înveţe pe poporul Său importanţa ascultării şi a răscumpărării prin sânge, pregătindu-l astfel pentru ;,Mielul lui Dumnezeu" care, secole mai târziu, va ridica păcatul lumii (Ioan 1:29). În acea noapte trebuia ca Israeliţii să fie îmbrăcaţi şi gata de plecare (Ex. 12:11). Lor li s-a poruncit să frigă, nu să fiarbă mielul şi să pregătească ierburi şi pâine fără aluat. La apropierea nopţii, trebuia ca ei să fie gata să mănânce hrana si să plece în grabă, atunci când Egiptenii urmau să vină şi să le ceară să părăsească ţara. Toate lucrurile s-au petrecut aşa cum a spus Domnul (Ex. 12:29-36).



PAŞTELE ÎN ISTORIA ISRAELITă/EVREIASCă.



Din acest moment al istoriei, poporul lui Dumnezeu a celebrat Paştele în fiecare primăvară, ca răspuns la porunca Sa potrivit căreia Paştele trebuia să fie „o lege veşnică" (Ex. 12:14). Era, însă, o jertfă de aducere aminte. Doar jertfa iniţială din Egipt a fost o jertfă efectivă, înainte ca Templul să fie construit, la fiecare Paşte Israeliţii se adunau în case, înjunghiau un miel, îndepărtau orice aluat din casele lor şi mâncau ierburi amare. Dar, mai cu seamă, ei relatau istoria ieşirii miraculoase a strămoşilor lor din ţara Egiptului şi din robia lui Faraon. Astfel, din generaţie în generaţie, poporul evreu îşi amintea de răscumpărarea lui de către Dumnezeu şi de eliberarea lor din Egipt (vezi Ex. 12:26, nota). Odată cu construirea Templului, Dumnezeu a poruncit ca sărbătorirea şi jertfirea mielului să aibă loc la Ierusalim (compară cu Deut. 16:1-6). Vechiul Testament consemnează câteva cazuri în care un Paşte cu semnificaţie deosebită a fost celebrat în cetatea sfântă (de exemplu, II Împ. 23:21-23; II Cron. 30:1-20; 35:1-19; Ezra 6:19-22). Paştele era, de asemenea, sărbătorit de către Israeliţi şi în perioada Noului Testament. Singurul moment din copilăria lui Isus, relatat în Scriptură, este acela când părinţii Săi L-au luat la Ierusalim la vârsta de doisprezece ani pentru a sărbători Paştele (Luca 2:41-50). Mai târziu, Isus a mers în mod regulat la Ierusalim pentru Paşte (de exemplu Ioan 2:13). Ultima cină pe care Isus a mâncat-o cu ucenicii Săi la Ierusalim cu puţin timp înainte de a fi răstignit în ajunul Paştelui, a fost o masă de Paşte (vezi Mat. 26:1-2, 17-29). Isus însuşi a fost răstignit în ajunul Paştelui, ca Mielul de Paşte (comp. cu I Cor. 5:7) care salvează din păcat şi din moarte pe toţi cei care cred.

Israeliţii sărbătoresc şi astăzi Paştele, deşi natura acestuia s-a schimbat oarecum. Deoarece nu mai există un Templu la Ierusalim unde poate fi sacrificat un miel conform celor poruncite în Deut. 16:1-6, sărbătoarea israelită contemporană (numită seder) nu mai este celebrată cu un miel junghiat. Dar membrii familiilor se mai adună încă împreună, orice aluat este îndepărtat în mod ceremonial din casele evreilor şi istoria ieşirii din Egipt este relatată de către tatăl familiei.



PAŞTELE ŞI ISUS HRISTOS.



Pentru creştini, Paştele conţine un bogat simbolism profetic care arăta spre Isus Hristos. Noul Testament învaţă în mod explicit că sărbătorile israelite sunt „umbra lucrurilor viitoare" (Col. 2:16-17; Evr. 10:1), adică răscumpărarea prin sângele lui Isus Hristos. Să reţinem că cele relatate în Exod, capitolul 12, ne reamintesc de Mântuitorul nostru şi de voia Sa pentru noi.

(1) Inima şi sufletul evenimentului de la Paşte era harul mântuitor al lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a scos pe Israeliţi din Egipt nu fiindcă erau un popor merituos, ci pentru că El i-a iubit şi a rămas credincios legământului Său (vezi Deut. 7:7-10). În mod asemănător, mântuirea pe care noi o primim de la Hristos ne vine prin harul minunat al lui Dumnezeu (vezi Efes. 2:8-10; Tit 3:4-5).

(2)Scopul sângelui stropit pe stâlpii uşilor era să salveze de la moarte întâiul născut al fiecărei familii; acest sânge arăta către vărsarea sângelui lui Hristos pe
cruce, pentru a ne salva de la moarte şi de mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului (Ex. 12:13, 23, 27; Evr. 9:22).

(3)Mielul de Paşte a fost o Jertfă" (Ex. 12:27) care a îndeplinit rolul de substitut pentru întâiul născut; această jertfă arăta moartea lui Hristos ca substitut al morţii credinciosului (Rom. 3:25, ). Pavel îl numeşte, în mod explicit, pe Hristos Mielul nostru de Paşte care a fost jertfit pentru noi (I Cor. 5:7).

(4)Mielul de parte bărbătească desemnat pentru moarte trebuia să fie „fără cusur" (Ex. 12:5); mielul prefigurează neprihănirea lui Hristos, Fiul desăvârşit al lui Dumnezeu (compară cu Ioan 8:46; Evr. 4:15).

(5) Consumarea mielului ca hrană reprezenta identificarea comunităţii israelite cu moartea mielului, o moarte care îi salva de la moartea fizică, în mod asemănător, participarea la Cina Domnului reprezintă participarea noastră la moartea lui Hristos, o moarte care ne salvează din moartea spirituală (I Cor. 10:16-17; 11:24-26). Ca şi în cazul Paştelui, doar jertfa iniţială, moartea Sa pe cruce, a fost o jertfă eficientă. Noi sărbătorim Cina Domnului ca un act comemorativ „spre pomenirea Lui" (I Cor.11:24).

(6)Stropirea cu sânge a stâlpilor şi a pragului de sus al uşii a fost făcută în credinţă plină de ascultare (Ex. 12:28, compară cu Evr. 11:28); acest răspuns al credinţei a adus răscumpărarea prin sânge (Ex. 12:7, 13). Mântuirea prin sângele lui Hristos este obţinută numai prin ascultarea credinţei (Rom. 1:5, compară cu 16;26).

(7)Mielul de Paste trebuia să fie mâncat împreună cu pâine nedospită (Ex. 12:8). Deoarece în Biblie aluatul simbolizează, în mod obişnuit, păcatul şi corupţia (vezi Ex. 13:7, nota; Mat. 16:6, nota; Marcu 8;15, nota), această pâine nedospită a reprezentat despărţirea de Egipt a Israeliţilor răscumpăraţi, adică de lume şi de păcat (vezi Ex. 12:15 ). În mod asemănător, poporul răscumpărat al lui Dumnezeu este chemat să se separe de lumea păcătoasă şi să se dedice numai lui Dumnezeu (vezi articolele SEPARAREA SPIRITUALă A CREDINCIOŞILOR şi RELAŢIA CREŞTINULUI CU LUMEA ),