Panică pe stadion

Lima, duminică 24 mai 1964. Capitala Perului are o zi mare. Microbiştii meciului de fotbal vin grupuri - grupuri din toată ţara. Mulţi au călătorit toată noaptea, iar unii chiar mai multe zile în şir. Astăzi se decide jocul eliminatoriu dintre echipele naţionale ale Perului şi Argentinei şi se va hotărî care echipă va urma să zboare la Tokio pentru a lua parte la Jocurile Olimpice. Pentru mulţi iubitori ai sportului, sosirea la Lima începe cu o decepţie. Săptămîni de-a rîndul au economisit bani pentru biletele de călătorie şi pentru biletele de intrare. Acuma însă stadionul naţional cu cele 50.000 de locuri ale sale este arhiplin. Toate biletele sunt vîndute. La orele 15, cînd se aude semnalul de începere, se mai înghesuie încă mii de oameni la intrare, fără a mai putea pătrunde pe stadion.

Acolo e totul într-o aşteptare bucuroasă, în tribune e tumult şi zarvă. Micul grup de suporteri argentinieni îşi încurajează echipa prin aclamaţii în cor, însă masa imensă a publicului peruan îl acoperă cu vocea lui. Unsprezecele argentinian joacă cursiv şi sigur; ai putea spune că joacă aproape elegant. Dar şi peruanii sunt în forma cea mai bună şi se luptă cu toate forţele. Este un joc rapid, curajos şi emoţionant. Prima repriză se termină cu 0:0. După lovitura de deschidere din repriza a doua mulţimea fierbe de emoţie. Un entuziasm de nedescris clocoteşte printre spectatorii argentinieni cînd mingea, imposibil de reţinut, se opreşte în poarta peruanilor. Aceasta este răsplata pentru lunga lor călătorie din sudul ţării, de aproape peste 3.000 km depărtare. Peruanii însă nu se dau bătuţi. Echipa lor atacă cu îndîrjire. Apoi, cu zece minute înainte de terminarea meciului, din gîtlejul răguşit al celor 50.000 de spectatori se aude un singur strigăt: Gol! Gol! Gol! Bucuria este fără margini. S-a egalat.

Dar ce se întîmplă pe terenul de joc? Între arbitrul de centru şi jucători are loc un schimb aprins de cuvinte. Se aud vorbe de ocară şi ameninţări. Eduardo Pazos, arbitrul din Uruguai, nu acordă golul. El spune că fluierase cu puţin timp înainte, pentru că un jucător argentinian a fost faultat. Hotărîrea lui a declanşat un ţipăt de mînie şi decepţie printre spectatorii de la peluze. Stadionul clocoteşte de parcă te-ai afla într-un cazan în flăcări. Apar primele sticle aruncate pe terenul de joc. Arbitrul neputincios faţă de neliniştea crescîndă a maselor fluieră întreruperea competiţiei. Urmarea este că furia şi agitaţia ia o amploare şi mai mare. Ce bine că terenul de joc este înconjurat de un gard de 2,5 m din sîrmă împletită, care ţine departe mulţimea înfuriată. Afară de aceasta, mai este şi poliţia de faţă. Comandamentul poliţiei din Lima a avut grijă încă de la început să plaseze oamenii lui îmbrăcaţi în uniforme albastre de jur împrejurul terenului cu iarbă verde, echipaţi cu căşti de oţel, pistoale, bastoane de cauciuc şi bombe lacrimogene. Poliţia sud-americană se aşteaptă la orice în timpul unui meci de fotbal. Fanaticii sportului din Peru, ca şi pretutindeni în lume, se înfurie uşor. Repede îşi pierd controlul şi se reped asupra arbitrului şi a jucătorilor. La fel şi aici, poliţia trebuia să intre rapid în acţiune, într-o clipă doi temerari reuşesc să treacă peste gardul de sîrmă şi vor să se năpustească asupra arbitrului. Poliţiştii reuşesc să-i oprească, împingîndu-i înapoi cu bastoanele de cauciuc, în acest timp însă, nişte adolescenţi năvălesc în jos pe culoar şi vor să sară gardul. Poliţiştii îi împiedică cu toate forţele, în timp ce tot mai mulţi se îndreaptă spre gard. Cît ai clipi din ochi, aceştia taie sîrma şi fac găuri mari în gard, după care se năpustesc pe terenul de joc. Între timp, spre norocul lor, arbitrul şi jucătorii au fost duşi în siguranţă, însă mînia mulţimii nu mai cunoaşte graniţe. Unii dau foc băncilor de lemn din tribune, alţii dărîmă un zid de baraj şi aruncă cu cărămizi în poliţişti. Pentru a se evita vărsări de sînge, trebuiau neapărat împiedicate alte ciocniri între poliţie şi fanaticii turbaţi. Aşa că poliţia începe să folosească gazele lacrimogene. Mii de oameni se îneacă, tuşesc, îşi freacă ochii şi totuşi nu pot să vadă. În felul acesta, un zid nepătruns de oameni rămîne pe loc. Dintr-o dată mulţimea tresare ca zguduită de un şoc electric. Fiecare ins ştie ce are de făcut: Afară! Numai afară! În momentul următor, mulţimea se înghesuie spre ieşire, coborînd la vale spre cele patru tuneluri late de cîte patru metri, ce duceau sub tribune, afară în stradă. Fiecare vrea să-şi salveze viaţa pentru a putea să răsufle din nou în libertate, în acest vîrtej mulţi sunt smulşi şi călcaţi în picioare.

Acum însă urmează ceva îngrozitor. Uşile grele de metal de la capătul tunelelor sunt închise. Evident că portarii cu scurt timp înainte de terminarea jocului şi-au părăsit posturile pentru a urmări ultimele minute ale meciului internaţional şi nu s-au mai putut întoarce. Val după val de oameni aproape înnebuniţi se rostogolesc spre uşile închise. Ţipete disperate se sting fără a fi luate în seamă. Mulţi se sufocă striviţi sau călcaţi în picioare, în această catastrofă, cea mai mare din istoria fotbalului, îşi pierd viaţa trei sute de oameni, iar numărul răniţilor este foarte mare. Uşile închise le-au blocat drumul spre viaţă şi libertate.

Şi în Cuvîntul Sfînt al lui Dumnezeu este vorba despre uşi închise. Noi citim despre un bărbat cu numele Noe, care le vorbea semenilor săi despre judecata viitoare a lui Dumnezeu, chemîndu-i la pocăinţă. Pentru aceasta el s-a ales doar cu batjocură şi dispreţ. A fost socotit drept nebun, căci s-a apucat să construiască pe uscat timp de zeci de ani o corabie foarte mare. Însă pedeapsa anunţată acestor oameni, atît de siguri de sine, s-a împlinit. Toate izvoarele de apă de pe pămînt şi toate zăgazurile cerurilor în decurs de patruzeci de zile şi tot atîtea nopţi au schimbat uscatul într-o mare imensă. Dar despre Noe şi arca lui citim: „Domnul a închis uşa după el..." (Geneza 7:16). Noe şi familia sa au fost salvaţi şi puşi în siguranţă, pe cînd ceilalţi au fost nimiciţi.

La început corabia salvatoare era pusă la dispoziţie pentru toţi. Apoi însă uşa se închise în faţa mulţimii de batjocoritori, nepăsători şi şovăielnici. Această uşă era singura care i-ar fi putut salva de la pierzare. Timpul de har trecuse irevocabil. Multă vreme Dumnezeu i-a chemat la pocăinţă prin Noe. Acuma însă, sentinţa dreaptă se executase. Domnul însuşi, care mai întîi le-a oferit mîna salvatoare, deveni judecătorul tuturor celor care n-au vrut să primească salvarea.

Această povestire despre „uşile încuiate" are o însemnătate sfîntă.

Nici astăzi nu poate şti nimeni cînd se va închide uşa harului pentru totdeauna. Domnul Isus spune tuturor oamenilor: „Eu sunt uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mîntuit" (Ev. Ioan 10:9). El singur este calea care duce la viaţa veşnică. Nimeni nu poate veni la Dumnezeu Tatăl, decît prin El, Isus Domnul. De aceea El avertizează încă şi astăzi pe cei ce şovăie şi vor să mai amîne. Acestora li s-ar putea întîmpla ca şi fecioarelor care au venit prea tîrziu şi în a căror pildă impresionantă citim: „... şi s-a încuiat uşa" (Ev. Matei 25:10). Bătăile în uşă şi strigătul lor: „Doamne, Doamne, deschide-ne!" nu le-a mai putut ajuta. Era prea tîrziu. Uşa fu închisă pentru totdeauna. Ele au mai putut auzi cuvîntul sever al Domnului: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!" De aceea intră pe uşa harului, cîtă vreme mai este deschisă!