OARE DE CE?

Oare de ce nu putem trăi frumos? Oare de ce viaţa ni se pare un şir de probleme de nerezolvat ? Oare de ce feţele ne sunt lungi şi oglindesc o adâncă apăsare lăuntrică ? Pentru că nu privim la Dumnezeu ! Pentru că nu avem perspectiva Lui.
Nimeni nu spune că viaţa e uşoară, însă dacă am sta să ne gândim că viaţa este un dar pentru noi, că acest dar vine de la Dumnezeu pentru un timp limitat, am învăţa să ne bucurăm de fiecare clipă, care este unică şi cu care nu ne mai întâlnim.
Diavolul este acela care ne fură bucuria. El ne face să ne plângem de milă, în loc să privim spre cer, de unde Dumnezeu domneşte şi are totul în control.
Dumnezeu e duh şi adevăr. El e dragoste, pace şi îndelungă răbdare. Unde este El e bucurie, speranţă şi sfinţenie.
Dar pe pământ e tulburare şi tristeţe. De ce ? Pentru că stăpânul acestei lumi este diavolul. Iar omul se naşte în păcat, în firea pământească şi ea este cea care trage ’a pământ’, ea ne trage în jos ! Însă noi ştim că Isus ne-a răscumpărat. Că a murit şi a înviat ca toţi cei care cred să trăiască o viaţă nouă. Şi atunci, de ce aceste feţe lungi ? De ce atâta apăsare, atâta tristeţe, atâta lipsă de bucurie şi speranţă ?
Fraţilor, haideţi să ne scuturăm de jugul cu care cel rău ne ţine legaţi, haideţi să ne eliberăm de poverile cu care el ne-a copleşit şi haideţi să privim la Cel care ne-a dat viaţa şi o întreţine. Şi mai mult, ne-a dat viaţa veşnică. Oare ce părere credeţi că are El când ne vede atât de posomorâţi ? Unde vă este fraţilor, bucuria mântuirii ? Nu ne ştim bucura de nimic, dar putem învăţa să o facem ! Până şi ’falsa smerenie’ cu care ne amăgim este tot jocul celui rău. Spun unii că-n prezenţa lui Dumnezeu trebuie
să fim serioşi. Dar nu este tocmai aşa. În cer este bucurie şi voie bună. Acolo se cântă, se dansează şi se râde. Nimeni nu spune să exagerăm, să cădem în frivolitate. Însă cei care sunt părinţi stiu cum le-ar place să se comporte fiii lor când le sunt aproape. Să fie ei înşişi, să se bucure, să zburde, să râdă, să se arunce în braţele lor cu siguranţa aceea că ei sunt protecţia lor, nu sobri, serioşi, cu privirea în pâmânt, să le fie teamă să-i privească. Oricine ce ar zice, bucuria nu este apanajul copilăriei, însă realitatea este că adulţii nu mai ştiu să se bucure. Societatea ne-a învăţat că pentru orice primim trebuie să dăm altceva în schimb, că nimic nu este gratis, că atunci când ne bucurăm atragem răul, ceea ce este total greşit, este superstiţie ieftină, minciuna celui rău.
Oare S-a schimbat Dumnezeu ? Nu mai este şi acum plin de dragoste şi har?Oare citim despre primii creştini că au fost descurajaţi şi trişti ? Oare nu avem exemplul lor, ei, cei care cântau şi atunci când aveau capul şi braţele în butuci şi picioarele în lanţuri?
Diavolul are putere pentru că Dumnezeu i-a permis. De ce? Nu este treaba noastră să judecăm asta. Treaba noastră este să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să-L urmăm pe Domnul Isus. Biblia ne spune cum e Dumnezeu. Şi cu cât stăm mai mult în prezenţa Lui, cu atât ne transformăm din fiinţele slabe, neajutorate, descurajate, mândre, egoiste care suntem în în fiinţe curajoase, puternice, biruitoare, smerite şi dedicate Lui şi celor din jurul nostru.
Moise strălucea atunci când a coborât de pe munte. Se întâlnise cu Dumnezeu. Oare noi nu strălucim pentru că nu am avut o întâlnire reală cu Dumnezeu ? Sau pentru că am pierdut acea dragoste dintâi ? Dacă am fi avut, acum am şti că nu poate veni peste noi nici o problemă care să fie mai presus de puterea Lui. Am şti că orice val care trece peste capul nostru este totuşi sub picioarele Lui.
Până când ne vom plânge de milă, fraţilor, desconsiderând puterea, dragostea şi credincioşia lui Dumnezeu ? Suferinţele şi problemele noastre El le-a purtat deja la cruce. De ce ne mai simţim noi, oare, obligaţi să ni le mai purtăm ?Toate ne par grele pentru că ne concentrăm asupra lor şi nu mai vedem nimic altceva. Dacă ne-am ridica o clipă ochii de la ele şi am privi la Cel care ţine totul în mâna Lui, am avea o perspectivă nouă.
Copiii noştri fac numai ce ne văd pe noi făcând. Dacă noi ne purtăm aşa, atunci, oare cine este tatăl nostru ? Ceea ce facem noi Îi aduce oare cinste Tatălui nostru ceresc, ai cărui copii susţinem că suntem ? Dacă ne-am lua o clipă ochii de la problemele noastre, am vedea că Dumnezeu lucrează în noi bucuria, pacea şi iubirea. În egoismul nostru credem că s-ar prăbuşi cerul dacă am lăsa o clipă din mână ’frânele’ propriei noastre vieţi. Doar teoretic ştim că abia atunci când le vom lăsa Dumnezeu le va lua şi va lucra. Cum spune cântecul :’Lăsaţi Duhul Sfânt să lucreze, să ne elibereze de blestem şi păcat...’ Îl cântăm, dar cât credem din el ? Atenţie, să nu cumva să ne trezim că avem doar o formă de evlavie !
Dacă vrem să trăim plângându-ne de milă, El ne va lăsa. Dar să ştiţi că atunci vom avea nevoie să ne pocăim ! Acest mod de viaţă care nu-L pune pe Dumnezeu în centru, ci autocompătimirea, este o viaţă de păcat. Dacă Dumnezeu ar fi în centrul vieţii noastre, am străluci ca Moise. În centrul vieţii noastre stau frământările şi nesiguranţele noastre şi nu Dumnezeu. Şi ăsta e păcat. Ne facem vinovaţi de mândrie şi egoism crezând că putem rezolva ceva în acest mod. Ştiţi că cel care se înneacă poate fi salvat numai când încetează să se mai zbată. Să încetăm, dar, să ne zbatem, pentru ca Dumnezeu să ne poată salva. Este, până la urmă, un act de încredere : să-L credem pe Dumnezeu pe cuvânt. Să credem că ce-a promis, va face ! Atunci când privim la El ne dăm seama cât de neînsemnate sunt grijile şi problemele pe care le avem. Cât de uşor şi de repede le poate lua în mâna Sa şi le poate transforma în biruinţe !
Când punem la îndoială puterea Lui păcătuim, dând câştig de cauză celui rău. Haideţi să nu dăm mâna cu diavolul ! Aşa a început el lucrarea de distrugere încă din grădina Edenului, semănând îndoiala în inima oamenilor : ’Oare a zis Dumnezeu ? Oare poate Dumnezeu ?’ şi minimalizând efectele păcatului :’Nu va face Dumnezeu ce a zis ... că El e bun şi iartă’. Într-adevăr, iartă orice, dar nu iartă necredinţa şi neascultarea. Acestea le pedepseşte.
Dacă am şti că Dumnezeu este suveran, am şti că El poate orice. Şi ne-am pune cu adevărat viaţa în mâna Lui. Am sta conectaţi la El nu numai acele cinci minute dimineaţa şi cinci seara, ci întrega zi, clipă de clipă. Nu este imposibil, nici măcar greu nu e! Pentru că El deja locuieşte în noi. Aşteaptă doar să-I dăm locul de cinste, la conducere. Dacă atunci când suntem îndrăgostiţi nu ne pare greu să petrecem ziua întreagă cu persoana iubită, atunci oare pe Dumnezeu nu-L iubim destul ?
Asemeni biologului care vede la microscop întreaga cultură de microbi şi pentru el în câteva minute se desfăşoară întreaga viaţă a acelei culturi, tot aşa am putea să ne privim şi noi viaţa din perspectiva lui Dumnezeu şi atunci am ştii gândurile lui Dumnezeu şi am afla scopurile Lui pentru că ni le-ar împărtăşi. Atunci fiecare problemă care ar trece prin viaţa noastră ar trece cum a venit fără să lase urme, doar ne-ar înţelepţi învăţându-ne lecţii preţioase. Cu cât lăsăm mai repede din mână problemele, cu atât El le va rezolva mai repede. Şi chiar dacă ar alege să nu le rezolve, trebuie să ştim că va face numai ce e mai bine pentru noi. Asemeni prietenilor lui Daniel aflaţi în faţa cuptorului cu foc, trebuie să acceptăm orice ar veni peste noi, ca fiind voia Lui şi să putem spune :’Eu aleg să mă încred în Tine !’
Viaţa pe care o trăim acum, aici nu este veşnică. Trăim într-o perioadă în care Dumnezeu îşi alege şi-Şi sfinţeşte mireasa. Uneori vârtejurile vieţii ne ameţesc atât de tare încât nu mai ştim pe ce lume suntem, dar singura certitudine care nu trebuie să ne părăsească este aceea că suntem în mâna Lui.
Haideţi să ne venim în fire, dar nu cea pământească şi să Îi dăm lui Dumnezeu locul de cinste în viaţa noastră. Să Îl lăsăm pe El să conducă cu adevărat. Atunci se va vedea pe feţele noastre ceea ce avem înăuntru : siguranţă, pace, bucurie, iubire şi răbdare. Pentru că până la urmă, arătăm ceea ce ţinem în noi. Cum ne puem numi copii de Dumnezeu şi să avem asemenea feţe lungi ? Acesta este Dumnezeul care ne-a mântuit ? Ce Dumnezeu reprezentăm noi ? Şi ne mai mirăm că oamenii nu vor să-L cunoască !
Din perspectiva veşniciei, ce sunt câţiva ani ? Din perspectiva unui trup nou, complet, perfect, ce sunt neputinţele şi infirmităţile noastre ? Dacă pe măsură ce trupul de carne se ofileşte, omul interior înfloreşte, atunci ar trebui ca pe măsură ce ne apropiem de finish să fim tot mai plini de Dumnezeu. Deşi, maturitatea nu se măsoară în ani ci în apropierea şi asemănarea cu Dumnezeu. Uneori noi, ca părinţi, nu ne facem destul timp pentru copiii noştri, de aceea falimentăm, însă Dumnezeu este un Tată căruia nu I se poate reproşa că nu are timp pentru copiii Lui. Cei care întorc spatele suntem noi. Haideţi să ne întoarcem din nou cu faţa la El, ca să ne umple de strălucire şi de bucurie, să ştie lumea că suntem creştini !
Adică cei care Îl urmează şi-L reprezintă pe Cristos în lume !