Oare astăzi voi muri?

"Oare astăzi voi muri?" M-am trezit cu întrebarea asta în minte, întrebare pe care mi-o pusesem de mii de ori după ce tatăl şi bunicul meu au fost executaţi de oamenii legii pentru credinţa lor. Tatăl meu îmi spusese adesea: “Quan, într-o zi răspunsul la această întrebare va fi pozitiv şi va trebui să fii pregătit pentru acea zi.” Era ora două dimineaţa când m-am ridicat din pat şi am început să mă îmbrac. Am trezit-o şi pe Shea, soţia mea, iar Nigh, fiul meu de opt ani, era deja treaz datorită zgomotelor făcute de mine. Ne-am îmbracat repede, am ieşit în cea mai mare linişte afară, mai întâi eu, să mă asigur că nu era nimeni la pândă. Am pregătit bicicleta cu două locuri pe care o aveam, l-am pus pe Nigh, care era cu ochii umflaţi şi pe jumătate adormit, în coşul din faţă şi am pornit toţi trei la drum. Aveam de mers cam o jumătate de oră până la intrarea în marele oraş Shanghai, China. Luna ne lumina calea, ceea ce nu era tocmai în favoarea noastră, pentru că puteam fii văzuţi mult mai uşor. În depărtare am văzut o lumină. Era poliţia cu o lanterna în mână, mi-am spus şi sângele mi-a îngheţat in vene, chiar dacă aerul de afară era plăcut.

“Copilul nostru este bolnav şi îl ducem la doctor”, îmi repetam minciuna în gând. Dar când ne-am apropiat am realizat că era de fapt un felinar uitat aprins în curtea unei case. M-am ruşinat atunci în faţa Lui Dumnezeu pentru slăbiciunea mea. “Oare astăzi voi muri?” - îmi revenea din nou în minte această întrebare.

Am ajuns în sfârşit la destinaţie. Am ascuns bicicleta în spatele unui coteţ şi le-am numărat pe celelalte, erau 10 la număr, apoi am intrat în casă împreuna cu soţia şi fiul meu. De acolo nu mai era scăpare. Dacă cineva ne prindea, nu mai puteam minţi. Eram pur şi simplu omorâţi sau, în cel mai fericit caz, bătuţi şi închişi. În încăpere erau 15 suflete, pe majoritatea îi cunoşteam. Erau prezenţi şi soţii Chaw, care se convertiseră de numai câteva săptămâni, dar mai erau acolo doi bărbaţi pe care nu îi cunoşteam şi I-am mulţumit lui Dumnezeu că El mai întoarce suflete la pocăinţă şi în vremurile grele în care trăim. Ne-am aşezat pe ultima bancă din cele patru care se aflau în încăpere şi fratele Lee, care era şi proprietarul casei, a început să cânte o cântare. Apoi soţia acestuia i-a înmânat Biblia pe care o deschise şi întorcea paginile cu atâta grijă, de parcă avea în mână cel mai preţios diamant şi îi era frică să nu se spargă.

“Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic, El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă!” “Fraţilor, a început el, Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a descoperit acest har minunat, că ne-a mântuit şi că în curând ne va duce la păşuni verzi! El ne-a promis aceasta. Aici suntem persecutaţi şi, după cum ştiţi, chiar săptămâna trecută unul din scumpii noştri fraţi a plecat la cele veşnice, după ce a suferit bătăi multe în închisoare. Nu e uşor să rămâi tare, dar e un har să suferim pentru Hristos. El a suferit Calvarul! Nu merită El oare să suferim şi noi măcar puţin pentru El?"

În acel moment am auzit nişte paşi de afară şi ne-am trezit în uşă cu un grup de poliţişti înarmaţi. “Oare astăzi voi muri?” - din nou această întrebare îmi veni în minte şi eram sigur că de această dată răspunsul va fi "da".

“Aşa deci”, începu unul din poliţişti, care se părea că era şeful. “Vă adunaţi aici să trădaţi ţara, trădători ce sunteţi! Ştiţi ce pot face acum? Să vă târăsc după mine până la sediul poliţiei, să vă dau o bătaie pe cinste şi să vă arunc în închisoare!” - îşi aruncă atunci privirea spre Nigh şi inima îmi stătu în loc. Nu era drept să moară el, nu, nu el sau Shea. Niciodată nu mi-am imaginat aşa moartea mea. Bătut am mai fost, chiar şi în închisori, nu mă interesa, dar nu suportam gândul ca fiul şi soţia mea să moară aşa, sub privirile mele. Era prea mult. Îşi îndreptă atunci arma spre fiul meu aşezat lângă mine şi care tremura din toate încheieturile. Am vrut să îl iau în braţe, dar nu am îndrăznit să mă mişc.

“Îi otrăviţi mintea acestui copil cu minciunile voastre! Ştiţi cum se numeşte asta? Crimă! Să vă închid? Nu. E prea puţin, nici unul din voi nu va mai ieşi viu din locul acesta! Să văd ce poate face Isus al vostru acum." Şi râse batjocoritor. Ceilalţi poliţişti stăteau deoparte, urmărind scena, gata de atac la cel mai mic semn al şefului lor.

“Ştiu cum am să fac. Să nu ziceţi că sunt om rău, vă voi da de ales. Aveţi trei minute la dispoziţie să ieşiţi pe uşa aceea, şi arătă spre ieşire. Odata ieşiţi, vă lepădaţi complet de acest Isus al vostru şi veţi scăpa cu viaţă." Nu termină bine de zis şi cei doi bărbaţi pe care nu îi cunoscusem au şi zburat pe uşă afară. După câteva secunde de şovăieli, încă un bărbat s-a ridicat şi a ieşit. Pe faţa lui se citea o dezamăgire completă. Era distrus. "Mai aveţi un minut." Strigă poliţaiul nerăbdător. În faţa mea, sora Chaw suspină. Mi-am dat seama atunci că plânge. M-am uitat spre Shea şi o lacrimă căzu din ochii ei. Am întrebat-o în şoaptă dacă era sigură că vrea să rămână. “Isus merită chiar mai mult de atât” - mi-a şoptit ea atunci. L-am strâns lângă mine pe Nigh, care încă suspina, şi l-am întrebat daca ştie ce se întâmplă. “Da, tată, mi-a spus el, azi vom muri pentru Hristos” - şi când ma privi, am văzut în ochişorii lui mici o pace şi o bucurie care nu pot fi descrise în cuvinte. Am început să mă rog atunci pentru el şi pentru Shea. M-am rugat şi pentru mine, pentru slăbiciunea şi frica ce erau în inima mea. “Oare astăzi voi muri?” Da, cu siguranta că azi va fi ziua. “Mai aveţi zece secunde” - se auzi un glas gros. În momentul acela, o femeie de vârstă mijlocie s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă. Privi o clipă înapoi. Din ochii ei curgeau izvoare de lacrimi. Apoi se întoarse şi părăsi încăperea.

“Prea bine, fraţilor, voi sunteti dispuşi să muriţi pentru Hristos.” Se duse spre uşă, o incuie şi se întoarse spre noi cu o faţă total schimbată. Lăsă arma jos şi, spre uimirea noastra, a celor rămaşi, începu să plângă, să planga de bucurie şi să ne felicite pentru credinţa noastră atât de mare!

“Eu sunt un frate de-al vostru de peste munţi, spuse el, şi am venit să împărtăşesc cu voi minunile pe care Isus le face acolo, e minunat! Dar mi-a fost frică să nu fie printre voi spioni şi a fost singurul mod în care i-am putut alunga. Vă rog să mă scuzaţi pentru sperietura prin care aţi trecut." Încet, încet, am început să ne îndreptăm spatele şi chiar să zâmbim. Ne-am bucurat mult împreună cu cei veniţi şi i-am mulţumit Dumnezeului bun şi mare că ne-a mai îngăduit să Îl slujim aici pe pământ.

Vei fi tu gata când raspunsul la această întrebare va fi pozitiv? “Oare astăzi voi muri?”

(Prelucrare dintr-o carte)