Nu ne da după meritele noastre!

Mulțumiți totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. (Efeseni 5:20)

Oridecâte ori mă întâlnesc cu cineva cunoscut sunt întrebată: „Ce mai faci?” Asta e întrebarea normală pe care ne-o adresăm atunci când ne întâlnim. Ei bine, la întrebarea asta eu întotdeauna răspund astfel: „fac mai bine decât merit. ”
Cunoștințele care aparțin vreunei biserici evanghelice înțeleg ce vreau să spun prin aceste cuvinte, deși prima reacție este oprirea respirației, după care urmează: „Că bine zici! Să știi că mare dreptate ai!”
Cei care nu sunt creştini practicanţi, la auzul acestei replici reacționează așa: „Ei, haide, chiar așa de rea te consideri, nu suntem noi chiar atât de răi încât să nu merităm o viaţă bună!”
Pe de o parte, le dau dreptate și spun și eu că suntem buni și că merităm binele, dar asta doar dacă ne comparăm unii cu alții; dacă ne comparăm cu Dumnezeu și cu caracterul Lui atunci susțin cu vehemență în continuare că „facem mai bine decât merităm.”
Deci, după ce ei declară că sunt vrednici ca să primească din mâna lui Dumnezeu o viață în care să nu ducă lipsă de niciun bine, eu încep să-i evanghelizez. Mai jos sunt așternute câteva stări de bine pe care nu le merităm din partea lui Dumnezeu, așa cum nu merităm, de altfel, niciun alt bine, nici măcar datorită faptelor bune pentru că faptele noastre bune sunt ca o cârpă murdară înaintea lui Dumnezeu.

Mulțumesc, Doamne, că m-ai creat om, nu animal, și mi-ai dat rațiune și, astfel, m-ai așezat mai presus de orice viețuitoare. Dar îți mai mulțumesc și pentru că oridecâteori, în nesăbuința ei, inima mea se ridică mai presus de Tine, Tu totuși nu mă smerești în același mod în care l-ai smerit pe Nebucadnețar, ci îmi îngădui mai departe să rămân om, nu animal.
Mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat ochi sănătoși de care să mă pot sluji și, astfel, să nu depind de nimeni sau de vreun baston alb. Dar îți mai mulțumesc și pentru că nu mi-ai luat vederea, ca să mă pedepsești pentru momentele în care am privit unde n-ar fi trebuit.
Mulțumesc, Doamne, pentru că m-ai înzestrat cu două mâini sănătoase cu care să lucrez pentru a-mi câștiga hrana și să slujesc la toate cele trebuincioase. Dar îți mai mulțumesc și pentru ca atunci când mâinile mele au lucrat nelegiuirea, Tu totuși nu m-ai lăsat fără ele.
Mulțumesc, Doamne, pentru că, la naștere, mi-ai dat două picioare sănătoase de care să mă slujesc toată viața și cu care să alerg într-o parte și-n alta, pentru a asigura cele necesare traiului și pe care să le îngenunchez înaintea Ta în rugăciune. Dar îți mulțumesc enorm de mult și pentru că nu m-ai lăsat fără ele, ca pedeapsă pentru anii în care am pășit în locurile în care știam sigur că Tu nu ești acolo și știam că nu mă vrei nici pe mine acolo. Ești necuprins în bunătate. Îți mulțumesc, Doamne!
Mulțumesc pentru că nasul cu care m-ai creat este funcțional, pentru că altfel ce m-aș fi făcut atunci când, de atâtea ori, a mirosit a gaz și eu n-am aprins lumina și nici n-am folosit chibritul (pentru că am simțit pericolul datorită acestui mic organ). Mulțumesc că ne-ai creat cu el; fără el am arăta incompleți, caraghioși și am fi nenorociți, ținând cont de toate funcțiile lui.
Mulțumesc, Doamne, pentru gura cu care m-ai creat ca să Te laud pe Tine și slava Ta, ca să binecuvântez pe semenii mei și să vorbesc altora despre Tine. Dar îți mulțumesc teribil de mult și pentru că, oridecâteori am bârfit și am blestemat și nu Te-am mărturisit, Tu totusi nu mi-ai luat graiul și, datorită bunătății și iubirii Tale, astăzi încă mai pot vorbi. Ajută-mi, Doamne, să vorbesc doar cuvintele Tale!

Sunt atâtea lucruri pentru care aș avea să-ți mulțumesc, dar cuvintele-mi sunt atât de sărace și, de aceea, mă rezum la atât: îți mulțumesc că nu ne dai după meritele noastre ci, în marea Ta îndurare ne oferi harul să ne pocăim în fiecare zi.

Îți mulțumesc că o duc mai bine decât merit!