Mulţumiri şi rugăciune pentru sfinţii scăpaţi de judecată

“Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” (2 Tes. 2.13)

Luptând împotriva învăţătorilor falşi cu privire la ziua Domnului, Pavel le cere creştinilor tesaloniceni să nu fie alarmaţi deoarece această zi încă nu a sosit. Apostolul le dă două semne care vor preceda ziua Domnului în istoria lumii: derularea fenomenului apocaliptic numit “lepădarea de credinţă” şi descoperirea, în sensul apariţiei publice, a “omului fărădelegii”. Totuşi există o barieră în calea apariţiei acestor două semne: “Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei.” (2 Tes. 2.7) Ziua Domnului va fi marcată, spune apostolul Pavel, de nimicirea lui Anticrist şi a tuturor oamenilor necredincioşi de la sfârşitul acestei lumi. Biserica lui Cristos va fi atinsă de această “taină a fărădelegii” prin acei membri ai săi care “având doar o formă de evlavie” (2 Tim. 3.5) “se împotrivesc adevărului, ca unii care sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa.” (2 Tim. 3.8b) Apostolul Ioan face o distincţie clară între copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului spunând următoarele în 1 Ioan 3.10: “Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.” În vremea din urmă apostazia va fi predominantă în bisericile lumeşti şi, în mod progresiv, răul va deveni din ce în ce mai rău. Aşa cum Enoh a împiedicat şi a amânat pentru o vreme de 300 de ani venirea potopului, în vremea lui Noe, tot astfel Biserica vie a Domnului Isus Cristos joacă astăzi, împreună cu Duhul Sfânt, rolul de opritor al descoperirii “omului fărădelegii”. După ce Biserica va fi răpită la ceruri, Dumnezeu va trimite, prin apariţia dictatorului mondial numit Anticrist, ca în vremea lui Mica din 1 Împăraţi 22.19-22, o lucrare de amăgire peste toţi cei ce nu au primit şi crezut adevărul Evangheliei. În final Cristos îl va nimici pe Anticrist şi sistemul său mondial de amăgire satanică prin suflarea gurii Sale, la a doua venire în glorie vizibilă de către toţi locuitorii planetei: “Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.” (Apoc. 1.7) Pavel, privind la viaţa creştinilor din Tesalonic, se simte dator să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru ei că au fost aleşi pentru mântuire şi pentru sfinţirea pe care o dau Duhul Sfânt şi credinţa adevărului. Ei nu au găsit plăcere în nelegiuire, ci au respins minciunile Satanei. Aşa după cum Enoh a fost salvat de potop prin ridicarea sa la cer de către Dumnezeu, tot astfel credincioşii adevăraţi care Îl aşteaptă din ceruri ca Mântuitor şi Domn pe Mirele Isus Cristos vor fi luaţi într-o fracţiune de secundă şi transferaţi în alte condiţii de viaţă ale Noului Ierusalim. Acolo vor fi mângâiaţi de toate necazurile prin care au trecut câtă vreme au trăit pe pământ. “Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogorî nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.” (Apoc. 7.16,17) Apostolul Pavel toarnă peste învăţăturile sale “cimentul” rugăciunii cerând lui Dumnezeu pentru ei mângâierea inimilor şi întărirea în orice lucru şi cuvânt bun. Pavel menţionează în rugăciunea sa pe Domnul nostru Isus Cristos şi pe Dumnezeu, Tatăl nostru. Între Fiul şi Tatăl este arătată astfel o unitatea esenţială şi o deplină egalitate. Cu toate că subiectul este la plural, Cristos şi Dumnezeu, el este urmat de verbe la singular, cum ar fi: a iubit, a dat, mângâie, întăreşte. Ni se arată în acest fel un indiciu clar al unităţii din cadrul Sfintei Treimi. Harul pe care l-am primit prin Mielul lui Dumnezeu, la cruce, este dovada că şi în viitor El ne va trata tot prin harul Său. Astfel putem avea o nădejde vie în El. Pentru aceasta Dumnezeu vrea să transpunem adevărul în fapte, prin trăirea noastră zilnică. Deoarece credincioşii s-au întors de la idoli la Cuvântul lui Dumnezeu, ei nu mai au a face în nimic cu lumea din jurul lor, ci trebuie să fie curaţi, harnici, rugativi şi plini de bucurie. După cum din punct de vedere practic şi doctrinar scrisorilor către Tesaloniceni nu le lipseşte niciun adevăr creştin esenţial tot aşa trebuie să fie şi cu vieţile noastre de credinţă. Postulând aceiaşi binecuvântată stare apostolul Iacov se adresează celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, împrăştiate prin lume, cu următoarele cuvinte: “Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.” (Iac. 1.2-4)