Moartea nu reprezintă o alternativă

Presiunea societăţii asupra părinţilor cu copii handicapaţi creşte. Dreptul la viaţă al nou-născuţilor grav handicapaţi este pus tot mai mult sub semnul întrebării. Examenul prenatal oferă informaţiile în legătură cu un eventual handicap al copilului, Iar avortul oferă posibilitatea de a înlătura copilul...

"Vreau să vă anunţ ceva ce va aduce o schimbare importantă în munca mea...", spuse una din colege, când intră în birou radiind de bucurie, "...sunt însărcinată!"

Ne bucurăm toţi împreună cu ea fiindcă se apropie de 40 de ani şi şi-a dorit foarte mult acest copil. "Vă rog însă să nu le spuneţi nimic copiilor; voi face întâi o examinare a lichidului amniotic - dacă se va constata că va fi un copil handicapat, va trebui să întrerup sarcina. La vârsta mea trebuie ţinut cont de faptul că poate exista o anomalie cromozomială..."

Poate fi oare adevărat? mă întreb. O femeie matură şi experimentată, care a făcut o profesie din asistenţa socială, poate ajunge să vorbească astfel? Dacă noi, cei ce trebuie să ajutăm cu profesionalism, spunem deja un "nu" atât de prudent vieţii handicapate, atunci ce va crede cetăţeanul obişnuit? Şi dacă majoritatea celor din jurul nostru resping pe copiii handicapaţi, cine va mai îndrăzni atunci să nască un copil mongoloid sau handicapat în vreun alt fel - cunoscând deja că va avea un handicap?

Nu barbaria fascistă, ci degenerarea pe nesimţite a drepturilor etice fundamentale caracterizează eugenetica modernă (teoria ameliorării calităţilor biologice umane). Abia dacă sunt luate în seamă de către masele largi de oameni tehnicile de diagnosticare pre- şi peri-natală, precum şi uciderea copiilor handicapaţi psihic încă din trupul mamei. Testele rămân incontestabile, iar impreciziile şi lipsurile lor nu sunt discutate.

De exemplu, lipseşte informaţia esenţială că, în ciuda tuturor testelor posibile, nimeni nu poate oferi un certificat de garanţie că un copil va veni pe lume sănătos.

Pentru cuplurile în cauză, rezultatul unui control prenatal poate provoca suferinţe nespuse.

În Germania, dreptul nelimitat la viaţă al celor nenăscuţi şi având un handicap psihic a fost amendat cu o nouă prevedere a unui paragraf de lege. "Bundes-tagul a decis prima excepţie de la interzicerea generală a uciderilor. Pentru a-ţi da seama de acest lucru nu trebuie să fii nici creştin, nici conservator. Nu este decât o problemă de logică. Dacă viaţa umană începe deja prin contopirea ovulului cu spermatozoidul, iar dacă eliminarea vieţii înseamnă încă a ucide, atunci consimţământul juridic dat acestei înlăturări înseamnă încuviinţarea clară de a ucide." Astfel comentează într-un mod foarte potrivit celebra publicaţie germană "Die Welt".

În 1988 eticianul Ulrich Eibach scria: "O primejduire latentă a dreptului la viaţă al celor mai slabi semeni pleacă în prezent nu în ultimul rând de la atitudinea noastră faţă de viaţă şi valori în care domină într-un mod unilateral dorinţa vitală de viaţă tinerească, de performanţe şi plăceri, în felul acesta, omul bolnav şi greu handicapat alunecă rapid în apropierea categoriei viaţă "fără valoare vitală", dorindu-se chiar eliberarea de suferinţele lui printr-o moarte izbăvitoare dorită chiar de el."

Practica eugenistică, ce n-a fost stopată şi eliminată definitiv nici după 1945, a ajuns iarăşi - sub forma modernă a medicinii prenatale - la o dezvoltare şi acceptare pe plan mondial. Este nevoie de o întoarcere radicală, dacă se mai doreşte împiedicarea "eutanasiei" moderne.

"Eu resping orice concepţie despre lume, orice ideologie şi orice sistem în care nu se găseşte loc pentru oamenii handicapaţi şi bolnavii incurabili, pentru cei dezrădăcinaţi, deviaţi, astfel că ultimii nu vor putea fi niciodată primii", afirmă Phil Bosmans, unul din puţinii care se apără în mod deschis.

Diagnosticul prenatal este o tehnică medicală lipsită de valoare. Iar faptul că rezultatele ei pot duce la uciderea oamenilor handicapaţi, pune la îndoială însăşi eficienţa ei. Handicapaţii psihici creează un precedent. Insă ce li se va întâmpla cândva în viitor oamenilor nu chiar atât de mărginiţi, celor cu handicap de deprindere, celor împovăraţi genetic, supraponderalilor, fumătorilor etc.?

Dreptul la viaţă şi integritate corporală, dreptul la practicarea liberă a religiei, egalitatea tuturor, ca şi demnitatea ce nu poate fi pierdută a fiecărui om -toate aceste drepturi absolut fundamentale şi piloni ai societăţii noastre sunt retezate pe nesimţite.

În aşa-numitul al treilea Reich au existat nişte idealuri bolnave, cărora le-au căzut pradă cei handicapaţi, însă astăzi mor copii handicapaţi nenăscuţi fiindcă nu mai există nici un fel de idealuri. Prognoza mea este pesimistă: Dacă nu se va produce o cotitură esenţială în conştiinţa societăţii noastre, se va ajunge să fie tot mai acceptat "ajutorul" oferit pentru a muri, ajutor dat nou-născuţilor greu handicapaţi, în acelaşi timp scade şi înţelegerea pentru părinţii copiilor handicapaţi. Care pătură socială îi mai sprijină? Vor fi în pericol şi bătrânii şi oamenii greu bolnavi, devenind jertfe ale "ajutorului pentru a muri" oferit în mod pasiv sau activ, atunci când îşi vor considera propria viaţă doar o povară pentru cei din jur.

Cum poate fi oprită această tendinţă? Este necesară o convingere lăuntrică reală de a impune iarăşi pe scară largă valorile etice de bază. Nimeni nu susţine că este uşor şi plăcut să fii părinte al unui copil handicapat. Lucrul acesta cere un mare sacrificiu, întrebarea însă se pune altfel: "Există motive care conferă valoare jertfei?"

Chiar şi alungarea suferinţei, bolii şi morţii din jurul nostru în anumite cămine şi instituţii a contribuit la decăderea valorilor etice.

Suferinţa şi moartea ne îndeamnă să reflectăm la sensul şi scopul existenţei noastre. Mentalitatea conform căreia "astăzi mâncăm şi bem fiindcă mâine vom muri" încearcă să împiedice orice tulburare a plăcerii trecătoare şi limitate.

Până şi idealul umanist al valorii de sine a omului devine îndoielnic, dacă prin moarte s-a sfârşit totul.

Numai perspectiva că, odată cu moartea, nu s-a sfârşit totul, că atunci ar putea juca un rol felul în care am trăit, conferă sens valorilor etice înalte, care ne costă de fapt putere şi sacrificiu.

Omul a fost creat de Dumnezeu. El nu-şi găseşte nici un sens decât îndreptându-se către Creator. Nu ştiu de ce îngăduie Dumnezeu să existe handicapaţi, însă şi aceştia pot afla, privind spre Cel ce a creat cerurile şi pământul, un sens şi o împlinire proprie. Noi, cei care nu suntem handicapaţi, avem răspunderea să intervenim pentru semenii noştri cu deficienţe. Trebuie să luptăm cu mai multă hotărâre pentru viaţă în toate formele ei, chiar şi pentru cea vătămată. Societatea noastră trebuie să revină la un "da" hotărât spus copilului, indiferent că el este sănătos, bolnav sau handicapat.

Stefan Weber