Misiune in Oltenia

A trecut mult timp de atunci, au trecut aproape treisprezece ani dar aceste amintiri au ramas in gandul meu atat de vii incat nu pot sale uit vreodataa. Nu pot sa fiu indiferenta, de zilele cand am vizitat cateva sate din Oltenia, impreuna cu slujitorii de la biserica unde am crescut.

Pana in acele vremuri, am crezut, ca am motive sa fiu trista, sa ma simt singura, sa ma simt parasita, pana atunci imi imaginam ca pot sa fiu cea mai nefericita fiinta de pe pamant. Dar, dragostea lui Dumnezeu si rabdarea Lui asa de adanca, mi-a aratat clar, ca exista in aceasta lume pierduta, oameni care sunt cu adevarat nefericiti, oameni care traiesc fara sperante, nu doar in lipsuri, nu doar fara hrana, nu doar cu buzunarul gol... ci, lipsiti de pace, lipsiti de sperante, lipsiti de lumina.

Am intalnit acolo, in acele locuri, ceva, care mi-a deschis ochii pentru tot restul vietii. . Am intalnit aceasta situatie in care, oamenii sunt asa de primitori, care fac binele, care ne primesc in casele lor, care ne ofera tot posibilul din saracia lor, oameni care si-ar jertfi si viata pentru altii, dar e trist, cel mai trist lucru, ca acesti oameni nu se intalnise niciodata ce Dumnezeul pe care noi il cunoastem...

Imi amintesc de o familie in care multi membrii ai familiei, traiau in aceeasi casa cu rudelelor, nu aveau alta posibilitate, erau necajiti, in ochii unora dintre ei se observa impacarea sufleteasca, multumirea aceea, in care cineva se gandeste si e sigur ca nu exista o lume mai buna, mai intelegatoare, mai diferita de cea in care traiesc ei. Copiii, au alergat spre mine sa ma imbratiseze, si mi-a fost asa de rusine, ca nu am avut macar ceva dulce sa le impart, dar nimeni nu s-a gandit sa capete ceva, ci doar s-au bucurat pentru un grup de tineri i-au vizitat. O femeie batrana, a venit sa ne imparta mere coapte, altcineva, ne-a adus porumb, care era fript direct la foc. Sunt acestea, gesturi neinsemnate poate asa par... dar in inima mea se intampla ceva, eram sigura in acel moment, de chemarea pe care Dumnezeu mi-a aratat-o. Imi imaginez si acum, ca a fi misionar al lui Dumnezeu, este foarte greu, unul dintre cele mai grele lucruri, da rpoate aduce roade de neimaginat.

Imi amintescde fratele Ilie, din Motru, nu inteleg nici acum, ce inima mare i-a daruit Dumnezeu acestui om sa ne gazduiasca la el in casa, familia lui este un exemplu minunat pentru mine. Sotia lui, a slujit pentru noi, timp de cateva zile, cu tot sufletul, sa ne pregateasca tot ce aveam nevoie, fara sa vad vreodata pe chipul ei, vreo nemultumire sau vreo oboseala.

Acum, sunt fericita, pentru cei care inca mai merg in misiune in Oltenia, acesti oameni sunt binecuvantati, plini de experiente adevarate, reale, oameni cu suflet mare. Oltenia nu este un loc simplu de evanghelizat, pentru ca in acelas timp, odata cu bucuriile, se intampla tot felul de situatii periculoase, cum ar fi atacuri verbale din partea unor oameni legati spiritual vorbind. . dar chiar si asa, Dumnezeu se bucura nespus de mult daca cineva nu renunta in aceasta chemare. Este o experienta de viata, unica, ce nu se poate compara, cu o zi obijnuita.

Au fost momente de lacimi intr-adevar, pentru ca Dumnezeu m-a invatat o lectie de aur, atunci. . O lectie prin care am renuntat sa ma mai plang ca nu imi merge bine, am invatat sa nu ma mai simt jignita cand cineva ma loveste cu vorbe. . si atatea lucruri reale Dumnezeu m-a invatat, atunci.

Desi, acolo in zona Olteniei, nu sunt posibilitati financiare, si nici macar biserici prea multe, unde oamenii sa Il caute pe Dumnezeu, totusi Dumnezeu lucreaza atat de minunat, fiindca acei oameni sunt sufletisti, deschisi pentru partasie, cu o simplitate iesita din comun.

Am intalnit si foarte multa impotrivire, din partea vrajitoriei, dar aceasta nu a fost o piedica spre a inainta in misiunea pe care Dumnezeu ne-a incredintat-o.

Sincer imi doresc sa spun fara rusine, mi-as dori atat de mult sa am acea inima pentru acesti oameni pierduti, ca ei sa cunoasca adevarul. . si chiar daca Dumnezeu nu va mai randui sa ajung vreodata pe acolo, voi avea mereu in suflet dorinta de a fi mai aproape de Dumnezeu, de a ma ruga cu toata inima pentru orice suflet pierdut.

Acesti oameni, sunt cu adevarat nefericiti, pentru ca mai presus de orice, le lipseste Dumnezeu.

Sa ne fie mila de ei, sa le dorim salvarea din pacat, sa plangem macar odata pentru acestia, Domnul ii iubeste asa de mult, la fel de mult cum ne iubeste pe noi. Daca noi am primit mantuirea, , acest lucru este pentru ca Dumnezeu a vrut asa, iar aceasta mantuire o vor primi si cei care acum sunt departe de El.