Mie nu mi se întâmplă niciodată nimic

Doar altora li se poate întâmpla ceva, NU mie. Indiferent dacă este ceva bun sau rău. Mulţi dintre noi avem aceasta senzaţie, nu?

Dacă aflu despre cineva ca are cancer sau că a avut un accident sau că i-a murit cineva drag, îmi zic "Săracul de el", dar sunt convins că mie nu mi s-ar putea întâmpla aşa ceva niciodată. Dacă aflu despre altcineva că a moştenit o casă de 30.000 $ sau că a primit cadou o maşină de la "unchiul Sam", mă gândesc "hhmmm...", şi din nou sunt convins că mie nu mi s-ar putea întâmpla aşa ceva niciodată.

Avem cumva un destin prestabilit? Sunt unii dintre noi destinaţi spre un permanent "bine" iar alţii spre un etern, fatalist şi implacabil "rău"? Este "imaginea de sine" un aliat sau un duşman pentru om?

Este foarte adevărat că un copil căruia i se spune mereu "Prostule! Nu eşti în stare de nimic" are şanse mari sa devină o..."legumă" în viaţă şi într-adevăr sa nu fie în stare de nimic. Ştie Biblia de ce oamenii care rostesc astfel de invective sunt consideraţi ucigaşi. Ei ucid destine. Dar, aici este vorba despre o condiţionare a mediului, a factorilor externi asupra devenirii unui om.

În ceea ce priveşte destinul veşnic, cred că acesta depinde doar de alegerile şi deciziile individuale ale fiecăruia, raportate la jertfa Domnului Isus Cristos pe cruce.

Omul nu este în matricea "Procesului" lui Kafka, chiar dacă Pavel spune că "pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Sau." Dar în Ezechiel 18, Dumnezeu Însuşi spune: "Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?" Exact pentru aceasta a venit Cristos - să caute şi să mântuiască pe cei pierduţi.

Prinţul Miskin, "idiotul" lui Dostoievski, este cumva unul care se lupta cu nişte arme ciudate să-şi învingă destinul implacabil? Am avut un coleg care părea "idiot" conform standardelor lumii, cu toate că era cel mai bun la analiza matematică. Dar el nu era "idiot", ci L-A ÎNTÂLNIT ÎN MOD PERSONAL PE CRISTOS. De ce părea "idiot" pentru cei "trecuţi de dragostea dintâi"? Deoarece el le spunea tuturor despre dragostea lui Cristos, de la profesorii de facultate, până la ţiganii din tramvaiul 2. Era "nebun" pentru Cristos.

De când eram mic, textul din Ezechiel 33 mi-a rămas ca un lait-motiv în urechi: „Dacă străjerul va vedea venind sabia asupra ţării, va suna din trâmbiţa şi va da de ştire poporului, şi dacă cel ce va auzi sunetul trâmbiţei nu se va feri, şi va veni sabia şi-l va prinde...”, ”...dacă însă străjerul NU va suna din trâmbiţă..." Atunci mi-am dorit să ajung "străjer".

Se vede clar - alegerea străjerului este să anunţe pericolul sau să tacă, DAR a celui care aude trâmbiţa străjerului este alegerea finală. Cel care aude trâmbiţa decide singur dacă ia atitudine, luptă sau continuă... să doarmă.

Folosind un exemplu profan, aş spune că este ca atunci când vezi o piesă de teatru de 2 sau mai multe ori. ŞTII EXACT ce urmează, dar nu intervii. Scenaristul are libertatea să aleagă pasul următor pentru actorii lui.

Fiecare dintre noi este un actor în faţa îngerilor, iar scenaristul, cel care dictează pasul următor, este voinţa noastră liberă. Liberă de pe la Eden încoace.

Eu cred ca Dumnezeu ŞTIE EXACT ce urmează, dar ne dă voie să alegem singuri. Ne respectă personalitatea. El intervine doar atunci când Îl rugam!!

Nu cred în predestinare. Nici în zodiace, horoscoape sau minciuni de umplut pagina de ziar sau timpul de emisie la radio şi TV. Dar CRED în planul lui Dumnezeu pentru fiecare om. Şi mai cred în libertatea pe care Dumnezeu ne-a oferit-o de a decide singuri să rămânem în planul Lui, să împlinim planul Lui pentru viaţa noastră, sau să ieşim "în decor", să împlinim planul "celuilalt". Atunci ne "auto-predestinăm" singuri (dacă există un asemenea termen). La iad de cele mai multe ori.

Dacă totuşi alegi să împlineşti planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta şi mergi misionar la tribul Auca, fiind ucis apoi de suliţele lor, (cum s-a întâmplat cu Jim Elliot şi prietenii lui misionari) ce explicaţie ar mai putea fi?

O posibilă concluzie ar putea fi că de multe ori aducerea altor oameni la viaţă, cere moarte. Chiar şi noi am fost aduşi la "Viaţă" prin moartea LUI. Poate că se face lumină în dilema destinului şi a fatalităţii când redefinesc moartea. Fie o boală, fie un accident, fie pierderea cuiva iubit.

"Decorul" se luminează dintr-o dată, ca în "Nabucco", atunci când aplic cuvintele lui Pavel, ROB al lui Cristos: "Căci pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un CÂŞTIG."

Acum sunt LIBER pentru că nu mă mai tem de moarte.

Ioan Ciobota
Radio Vocea Evangheliei - Timişoara