Mai scriu... dupa lungi zile de tacere...

Mi-ai fost atat de drag, Doamne, cand cu ochii plini de ceata, priveam spre cer... incercand sa-mi imaginez mana Ta presarand stele spre lasarea noptii...

Mi-ai fost atat de drag, incat nu am mai avut putere nici sa-ti scriu, decat abia acum... dupa ce-au trecut zile, pentru ca frumusetea prin care ma priveai, m-a stors de orice forta...

Mi-ai fost atat de drag, Creatorule, incat nu stiam cum sa-ncep sa vorbesc cu Tine... orice cuvant mi se parea prea gol, prea fara sens... de aceea am preferat tacerea...

Mi-ai fost atat de drag, cand am simtit vantul jucandu-se in parul meu, incat am inchis ochii si pentru o clipa am stiut ca Tu esti, dansandu-mi in jur, in cercuri, fericit ca mi-am facut timp sa ma gandesc la Tine...(Iarta-ma ca nu Te-am cautat, decat abia acum...)

Mi-ai fost atat de drag in dimineata aceea, cand izvorul fredona muzica pacii... cand acea randunica s-a aplecat in zbor sa-si racoreasca ochii in apa grabita...

Mi-ai fost atat de drag cand ai trimis acel greier ce mi-a cantat pana am adormit, pana m-am dezlipit de grijile si gandurile ce-mi tineau departe odihna.

Mi-ai fost atat de drag, cand ai tras perdeaua noptii ca sa rasara Luna, pentru ca stiai ca razele ei imi vor alunga frica de intuneric.

Mi-ai fost drag, cand dimineata Te-am surprins tragand incet, cu grija, luminatorii noptii ca sa-i faci loc soarelui pe fasia albastra de deasupra mea. Toate le miscai incet, ca sa nu-mi tulbure nimic somnul si visele.

Mi-ai fost atat de drag, cand acel copil mi-a zambit, cand palma lui mica mi-a cules lacrimile de pe obraz.

Mi-ai fost drag, cand melodia rasetelor mi-a inundat dimineata. A fost ca si un al doilea rasarit!

Mi-ai fost atat de drag, Dumnezeule, cand ratacind printre stancile pustii, mi-ai adus un stol de fluturi dansand in soarele dupa-amiezii.

Mi-ai fost drag cand, urcand din vale, am privit in urma si-am vazut unde am fost si unde sunt acum.

Mi-ai fost drag pana la lacrimi, cand trupul meu ostenit, pe culmile muntelui, a-ntalnit apa racoritoare si albastra si i-a fost saturata setea.

Mi-ai fost drag, atat de drag cand privind intinderea brazilor verzi si izvorul serpuit printre stanci, am observat ca orizontul uneste Cerul cu Pamantul ca intr-o sarutare.

Doamne, mi-ai fost scump incat inima se lupta sa-si paraseasca locul, pentru a dansa pe zidul acela, atat de aproape de Cer, in timp ce izvorul canta necunoscute simfonii, tanjea sa danseze pentru Tine, departe de ochii judecatori ai omului.

Si atunci, acolo, am ascultat glasul cugetului, mi-am scuturat hainele de frunzele uscate culese de-a lungul urcarii mele din Vale spre Culme, mi-am descaltat trupul de pantofii incarcati de noroiul deja uscat ce-mi transforma sufletul intr-o povara, mi-am desfacut parul ca sa se simta liber si am dansat ore, si ore in sir sub pata aceea de Cer senin, pentru Tine!

Vietuitoarele apelor mi-au fost martori si norii de vata, si pasarile care locuiesc in inalt, razele de soare la apus, si fluturii tarzii, florile aproape adormite, si pietrele care pareau atat de vii.

Mi-ai fost atat de drag, cand Ti-am simtit sarutul, mi-ai fost atat de scump cand m-ai imbratisat.

Si imi esti la fel de drag, si-acum. La fel ca ieri, la fel ca atunci imi esti scump si azi, pana la lacrimi!

Departe de ochii judecatori ai omului, inima mea pastreaza acelasi ritm, acelasi dans fara sa ii pese daca Cerul va fi la fel de senin maine sau nu.

Nimic nu-mi va putea lua fericirea si sufletul din Prezenta Ta!

Din Vale spre Varf, in tot timpul urcarii abrupte, ai fost singurul care a pasit odata cu mine. Ai fost umarul de care mana mea s-a sprijinit si bratul care mi-a prins trupul cand pasii mi-au alunecat spre trecut.

Toate trairile si caderile, toate ranile si victoriile doar ochii Tai le cunosc pe deplin, doar inima Ta le intelege sensul.


Iar daca ei, vor indrazni a-mi judeca umblarea fara sa stie, vor judeca lucrarea Mainilor Sfinte si planul Tau, se vor surprinde luptand impotriva Cerului, si-atunci va fi tarziu pentru cereri de iertare va curge timpul impotriva lor.


Invata-ne, Doamne, ca e mai bine sa ne judecam pe noi insine fiecare, sa invatam din caderile altora, sa ocolim groapa din care altul tocmai se ridica, dar in loc sa trecem nepasatori inaintand spre Culme, sa ne aplecam spre cel ranit cu mana intinsa pentru zidire, astfel, mana in mana, sa urcam spre Munte cu Tine alaturi pentru ca lacrimile impartasite sunt mai putin dureroase, pentru ca Valea trecuta cu o inima aproape infloreste, iar fericirea traita cu cel de langa noi e mult mai lunga, mult mai senina!

Invata-ne Mantuitorule, sa impartim Cerul cu altii !