Lumina Taborului

Biserica Ortodoxă prăznuiește în fiecare an în ziua a șasea din luna august sărbătoarea dumnezeieștii schimbări la față a Domnului Iisus Hristos. În această zi se celebrează liturgic acel eveniment revelatoriu al dumnezeirii persoanei lui Iisus când „El s-a schimbat la față înaintea lor; fața Lui a strălucit ca soarele, și hainele I s-au făcut albe ca lumina.” (Matei 17:2).

La jumătatea secolului trecut tot la 6 august omenirea avea să ia cunoștință de puterea orbitoare a altei lumini, o lumină nu atât de mistică și transfiguratoare precum cea de pe Muntele Tabor, ci o lumină devastatoare și apocaliptică. După testarea primei bombe atomice, lui Oppenheimer, unul din părinții creatori ai bombei, se spune că i-au venit în minte textul din Bhagavad Gita: „Dacă lumina a o mie de sori ar exploda odată pe cer ar fi ca frumuseţea celui puternic. Acum am devenit Moartea, distrugătorul lumilor.”

Iisus Hristos nu s-a ridicat pe Tabor ca Moise să ia legea sau precum Sfântul Ilie să primească focul harului divin, ci Dumnezeu şi om fiind, El s-a urcat pe munte spre a-și revela lumina, adevărata lumină care a venit să lumineze lumea acesta. Teofania și gloria divină revelate prin Iisus pe Muntele Tabor au însemnat începutul transfigurării naturalului în supranatural, a odăjdiilor preoției lumești în aura luminii lumii ce va să vină, a schimbării cortului trupesc într-un templu al Duhului Sfânt. Schimbarea la față a lui Iisus a fost pecetea de har, semn că Dumnezeu a trecut prin această lume să o transfigureze duhovniceşte și să o întoarcă la Sine.

Dar iată că nici apostolii aleși dintre apostoli, Ioan, Petru și Iacob, nu înțeleg și nu pot desluși viziunea și gloria teofanică a transfigurării Domnului și nici însemnătatea acesteia în istoria și destinul lumii. Ei pricep „că ar fi bine” să rămână în acea lumină, dar înțelegerea și modul lor de a gândi nu depașiseră atunci limitele inerente ale logicii umane neluminate de har. Nu fuseseră nici ei încă binecuvântați cu puterea de înțelegere și harul Sfântului Duh. Fără de botezul de foc al Sfântului Duh apostolii ca și noi ar fi putut lesne confunda lumina dumnezeiască de pe Muntele Tabor cu lumina lumii acesteia. Lumina de care s-a umplut Iisus pe Tabor este o arvună că și noi vom primi cândva lumină din acea lumină prin harul și puterea Sfântului Duh.

Prin schimbarea la față a lui Iisus porțile de lumină ale duhului au fost deschise. La fel a dovedit și legătura acestei teofanii cu lumina Învierii și cea de-a doua veniri în slavă a lui Iisus la sfârșitul veacului. Împărăția lui Dumnezeu se împlinește prin sfinți, oameni transfigurați în duhul, prin lumina pogorâtă de la Sfântul Duh. A intra în raza de glorie a acestei lumini divine sau a rămâne în afara luminii hristice, în întunericul din această lume este o decizie personală a omului. Dar lumea, chiar și lumea aceasta, nu numai lumea ce va să vină, pot fi schimbate profund și cu adevărat numai cu ajutorul harului dumnezeiesc din afară care lucrează și transfigurează ființa omenescă din lăuntru. Dumnezeu, Sfânta Treime Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt izvorul luminii transfiguratoare de care are nevoie lumea aceasta pentru a-și transcende condiția și pentru a se mântui.

Rămâne ca ştiinţa să descopere într-o zi și parte din tainele conştiinţei, înţelepciunea divină, fără de care legile fizicii, ale cosmosului, ale naturii, nu au o teleologie, o directie, un sens ontologic şi metafizic. Legile primordiale ale creaţiei, taina luminii increate din care izvorăşte lumina creată, sunt de fapt cele mai importante legi, legi despre care raţionalul deocamdată nu ştie cam nimic atâta tip cât rămâne doar reducţionist, determinist şi utilitarist. Misticii, profeţii, sfinţii din toate timpurile au intuit existenţa şi necesitatea unor astfel de legi divine, taină a tainelor, fără de care existenţa celorlalte legi ale fizicii şi naturii rămân în afara sensibilităţii înţelegătoare. Lumina fizicii şi lumina lumii acesteia nu explică şi nu fac lumină asupra rostului vieţii, a omului, a mersului acestuia orbeşte şi predeterminat din pântec până la mormânt. Până nu ajungem la cunoaşterea tainică, sensibilă, duhovnicească, la trăirea în spiritul şi lumina adevărului, nu putem putem vedea și nici avea parte de lumina taborică a învierii şi a schimbării la faţă a Domnului.

Urmând pe Iisus prin grădinile Gesetmani, ori pe drumul Emmaosului după înviere, ori la poalele muntelui Tabor înainte de înălţarea lui Iisus la ceruri, apostolii au fost binecuvântaţi să fi stat de vorbă cu Dumnezeu întrupat în cele patruzeci de zile atât de tainice şi hotărâtoare pentru mersul lumii şi al istoriei. Lui Ioan, Petru și Iacob, Iisus le descoperă dumnezeirea Sa, gloria luminii dumnezeieşti, o lumină a harului iradiind din fiinţa dumnezeiască precum razele de soare se revarsă din Soare. Dar ceea ce au văzut apostolii pe muntele Tabor au fost energiile divine nu Esenţa, Fiinţa lui Dumnezeu, care pentru om este întuneric şi taină de neînţeles. Omului i s-au descoperit și lumina sfântă și increată a harului de pe Tabor, dar și efectele energiilor şi ale radiațiilor devastatoare ale luminii apocaliptice de la Hirosima și Nagasaki. Decizia cu urmări eterne a omului este deci în care lumină dorește el să se transfigureze. Căci spune Domnul: „Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta.” (Deuteronomul, 30,9) Pe Muntele Tabor Iisus se descoperă pe Sine ca adevărata lumină a lumii acesteia: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. (In 8,2)