Lumina și căldura Duhului Sfânt

Dacă în cadelniţele aprinse ale inimilor noastre și în clepsidrele de energii sensibile ale trupurilor noastre nu pătrund și undele de lumină și de căldură ale Duhului Sfânt, puterile duhovnicești nevăzute, chiar dacă Duhul Sfânt este prezent pretutindenea, sunt puţine şanse ca noi să găsim acest duh altundeva în cer și pe pământ sau în noi înșine, oricât l-am căuta doar cu busola rațională a minților. Fără flacăra divină, fără inspirația și revelația harului Sfântului Duh, nu putem vedea calea care duce la viață. Totul este întuneric și rătăcire spirituală.

Pardoxul nu este că nu există suficientă evidenţă care să adeverească prezența duhului, fiindcă lumea de astăzi vrea cu orice preț dovezi înainte să creadă, ci paradoxul este că există prea multă evidență și de aceea lumea de astăzi nu mai reușește să vadă pădurea din cauza copacilor și copacii din cauza pădurii.

Ne-am obişnuit să credem că lucrurile se întâmplă ca de la sine, că apele curg întotdeauna la vale, că pământul se rotește în jurul soarelui, că viața își continuă trecerea pe pământ, că noi suntem doar peregrini trecători prin timp, fără să înțelegem de ce și faptul că în adâncurile nevăzute miriade de forțe și energii sub o baghetă magică orchestrează această minunată simfonie a creației. Fascinați de acest spectacol cosmic, de miracolul însăși al propriei noastre vieți, fără darul, inspirația și lumina duhului sfânt nu reuşim totuși să vedem și să înțelegem că tot ceea ce se întâmplă în fiecare clipă în jurul nostru este parte din minunata lucrare de desăvârșire a creației lui Dumnezeu prin harul și puterea Duhului Sfânt.

Dumnezeu orbește cu lumina revelaţiei sale pe sfinții aflaţi pe drumul Damascului, dar astfel de revelaţii nu se repetă pentru a fi analizate la rece de mintea omenească. Dacă revelația și manifestările sfântului duh ar fi continue și previzibile am risca să umblăm toți orbiți de atâta lumină dumnezeiască și să nu ne mai putem vedea limitele, umbrele și realitatea existenței pământești, nu am mai putea percepe lumina, căldura și harul Sfântului Duh lucrând în lume, în fiecare din noi și împreună cu noi.

Duhul sfânt este inspirația și respirația fluturelui viu care poposește pe petalele florii. Nu este forma aripii fluturelui uscat şi prăfuit pironit într-un insectar. Nu este însă nici fluturele viu ci zborul fluturelui, ondulațiile pe care le iscă aripile sale, vibraţii şi reverberaţii ale căror valuri concentrice, amplificate val după val, pot stârni furtuni pe oceane dar și brizele ușoare de vânt care aduc seara corăbiile la mal.

Duhul Sfânt este prezent pretutindeni. Într-o anumită măsură chiar și în cupele de argint ale minţilor și în ulcioarele inimilor oamenilor prea plini de ei înşişi. Nu poţi însă turna prea multă apă vie într-un ulcior de lut dacă ulciorul este deja plin fiindcă apa pe care o torni dă pe delături şi este păcat de atâta risipă de apă tămăduitoare.

În inimile multor oameni luminați la minte dar plini de ei înșiși energiile harului divin sunt precum lumina ţinută sub obroc. Trebuie să dăm la o parte obloanele minții dacă vrem ca lumina și căldura razelor de soare să pătrundă și în camera obscură a inimii noastre. Altfel din cauza umbrei prea dese pe care muntele de necredinţă o așează în faţa ferestrei sufletului nostru nu putem vedea prea departe.

În eonul spiritual postcreştin se manifesta tot mai activ un „paraclete” străin, un duh de sorginte gnostică, faustică, înmormântat cu ritual prin secolul al patrulea al erei creştine în uitare sau sub sancturul de la Delphi. Năluca acestui duh a fost resuscitată însă încă de acum vreo câteva sute de ani în urmă în straiele strălucitoare ale relativismului și ale spritualității pseudo-profetice și mesianice.

Ura, mândria, idolatria şi celelte forţe negative care sălăşluesc în întunericul inconştientului individual şi colectiv sunt stimulate şi controlate în mare măsură de puterile nevăzute ale ispitelor inteligenței sclipitoare, ale spiritualității gnostice. Aceste duhuri mercuriale („Mercurius duplex”) au în genere două feţe, o faţă întunecată şi o faţă luminoasă, strălucitoare, seducătoare. La Pentecost Dumnezeu şi-a revărsat ploaia de har a Duhului Sfânt şi darurile harismatice pentru a-l ajuta pe om să poată să distingă mai uşor lumina cea divină de cea luciferică, lumina benefică de cea malefică.

Focul trimis în lume de Iisus de la Tatăl, focul Sfântului Duh, mai arde încă în inimile celor care mai caută lumina și căldura divină cu smerenie şi iubire. Dar văpaia începuturilor pare că şi-a pierdut substanţial din intensitate, pare chiar să se fi stins de tot în această lume. De multe ori însă ca într-un incendiu din pădure focul pare câteodată că se stinge aproape de tot pentru ca dintr-o dată, inopinat, dintr-o flacără mică, ascunsă sub frunzișul uscat să se aprindă din nou pădurea întreagă. Chiar dacă arde câteodată doar mocnit pe altarele câteorva inimi de sfinți ai lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, focul divin nu se stinge de fapt niciodată. Flacăra sa măruntă poate aprinde pădurea de suflete după cum bate vântul, câteodată impetuos, câteodată doar dezmierdând ca o boare.