Let Me See Your Tongue

Totul pare frumos în Scriptură, câtă vreme cuvintele ei nu tulbură apele din adâncul ființei, unde ele zac ascunse și nemișcate. Un puț nefolosit, cu apa neprimenită. Rareori pătrunde în peșteră o rază de lumină reflectată din făclia Cuvântului. Un verset, un pasaj, o pildă, un proverb, un psalm, cad uneori ca din întâmplare, spărgând oglinda învechită a apei. O fac să tremure în vălurele concentrice, care se sting în pereții molatici ai fântânii. Când se întâmplă să stârnească un răspuns, să trezească adâncul adormit, acoperit de sedimente, atunci cuvintele vieții afirmă distanța între îndoială și credință – extremele între care oscilez de multă vreme.

Împotmolit în tărâmul nisipurilor mișcătoare, mă afund neajutorat oridecâte ori iau, din nou, hotărârea să trăiesc prin credință. Un picior pășește timid înainte, încurajat de fiorul speranței, celălalt se afundă și mai mult, apăsat de povara nesiguranței, de care nu știu cum să mă desprind.

Dar, m-am deprins deja cu lipsa de progres și mă consolez cu faptul că mă văd încadrat în mulțimea credincioșilor – coloană compactă, cu unduirile inerente ei, care-i dau iluzia înaintării. Argumentele care-mi susțin motivația sunt oferite de factorul statistic – majoritatea. Suntem prea mulți, ca să ne înșelăm cu toții, uitând că procentajul nu este totuna cu norma.

Recitesc Epistola lui Iacov și mă surprind zguduit ca de un seism,”zadarnic” (1:26). Conștiința mea ațipită se trezește și, activată de puterea Cuvântului, începe să deruleze înregistrări vechi din arhiva memoriei, pe care le-am crezut șterse. Martorii sunt surprinzător de mulți, cazul se limpezește repede. Mă încadrez în sfera de incidență a acestui verset. Îmi fulgeră pe dinaintea ochilor instanțe penibile. Am dat frâu liber limbii. Atunci am crezut că fac bine, aveam dreptate, țintuiam lucruri condamnabile în viața semenului meu. Nu mai sunt deloc sigur.

Limba este termometrul vieții spirituale; un instrument util,”la purtător”, care poate spune lucruri relevante despre noi dacă, în timp ce vorbește altora, suntem dispuși s-o și ascultăm. Avantajul oferit de acest insolit instrument de măsură este dublu. Indicațiile lui pot fi citite și din interior și din exterior (dacă acesta din urmă mai poate fi un avantaj), de către vorbitor și ascultător. Dar experiența arată că vorbitorul profită mult prea puțin de utilitatea lui ca termometru. În schimb ascultătorul, dacă e atent și interesat să ne cunoască, poate să măsoare cu exactitate temperatura noastră lăuntrică, emanată involuntar odată cu mesajul.

Deprinși să discearnă valoarea interlocutorului în urma unei simple discuții, unii oameni te lasă să vorbești, te ascultă, te analizează, te categorisesc și, în funcție de ceea ce află, te rețin ca posibilă relație viitoare, sau te elimină ca inutil. În fond, este o datorie față de sine, a omului integru, să-și aleagă prietenii și relațiile.

Așadar, când deschidem gura, noi revelăm ceva despre ființa noastră. Devenim vulnerabili, ne trădăm profilul interior, modul de gândire, concepțiile, opiniile, coloratura fondului sufletesc, nivelul intelectual, tipul de caracter, calitatea religiei noastre și multe altele. Când doctorul cere să ne vadă limba, el știe că poate citi în ea informații prețioase despre starea sănătății noastre.

Pe termen scurt, putem izbuti să ne dăm drept alții, colorând în mod deliberat, și doar periferic, limbajul. Pledăm în favoarea noastră prin mijlocirea acestui avocat neîntrecut în iscusință, care este limba. Dar în timp, multe lucruri ne scapă. Cenzura face gafe. Ne dăm arama pe … gură.

Apostolul Iacov ne amintește că limba este doar indicatorul. Câtă putere avem asupra ei, atâta control putem exercita asupra persoanei proprii, dar izvorul din care țâșnește comunicarea este inima. Cum suntem noi, așa va fi și vorbirea noastră. De aceea ne sfătuiește înțeleptul, ”Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții”.

http: //agapianus. wordpress. com