Ispitele noului eon post-creștin

Fără surle şi trâmbiţe, fără clopote să bată vestind că se apropie furtunile apocaliptice, au cântat cocoşii de trei ori dimineaţa şi credincioşii nu s-au mai trezit din somnul conştiinţei, s-au depărtat încet sau s-au lepădat pe rând de prima iubire, de Mirele divin. Creştinismul în sens de aspirație escatologică, traiectorie istorică cu scop şi direcţie de la Geneză la Apocalipsă, cu o „metanarativă mitopoetică” revelată, cu o dogmatică teologic-filozofică inspirată şi cu nimic mai prejos decât a oricărui alt sistem filozofic creat vreodată de mintea omenească, creştinismul ca instituţie autoritativ-ierarhică este în criză, în agonie, a întrat în amurg, în ceaţa piscurilor terne, precum cândva zeii Olimpului, la apariţia Soarelui Dreptăţii. Numai nu ştim cum se face că religiei, chiar şi după ce câteva sute de ani i s-a tot cântat prohodul, refuză să moară, ori dacă moare învie a treia zi acolo şi atunci când nimeni nu se mai aşteapta; însă de câte ori reînvie se relevă şi se arată în alte forme şi circumstanţe precum s-a arătat Mielul înjunghiat după înviere apostolilor şi ucenicilor. Dar nici duhul celui rău nu doarme, ci îmbracă straie de lumină să înşele în primul rând pe cei aleşi.

Post-creştinismul pare a fi un proces emulativ, imitativ şi revendicativ. S-a împrumutat metoda folosită cândva de Sfinţii Părinţi ai Bisericii care pentru subminarea păgânismului au introdus Calul Troian al noii credinţe şi culturi creştine în cetatea culturii păgâne pentru a o converti pe dinăuntru, pentru a o asimila organic şi a o încreştina. Aceeaşi metoda este folosita acum, revendicativ, şi de către apostolii post-creştinismului: ceea ce era odată religios se secularizeză şi se repăgânizeza, iar ceea ce s-a secularizat „se respiritualizează”, este golit de etosul creştin de la care împrumută concepte, idealuri, expresii, vocabular religios dar cu sens, semnificaţie şi conotaţie neo-păgână. După ce marii filozofi romantici şi moderni din ultimile secole au reuşit să demonteze din temelii sistemele metafizicii platonice şi creştine, religia, cultura şi morala lumii au intrat începând cu perioada libertină a anilor şaizeci în ceea ce se numeşte noul eon post-creştin, „new age”, „the age of Acquirius”, o perioadă de deconstrucţie sistematică a bazelor morale, sociale şi spirituale pe care s-a ridicat milenar civilizaţia creştină. Graniţele dintre secular şi religios s-au estompat precum orizontul mării la înserare. Mediul social, cultural şi politic sunt fluide, tulburi, destabilizante, relativiste, în ceea ce privesc legea, regula şi conduita morală.

Biserica ordodoxiei, a celebrării liturgice a tainelor divine; a catolicităţii, a autorităţii religioase; dar şi biserica protestantă şi neo-protestantă în varietatea acestora de denominaţii bazate pe „sola scriptura”, sunt încă vii, în unele locuri chiar vibrante, înfloritoare, însă nu în spaţiul geografic unde cândva ridicaseră catedrale şi puseseră temelii la civilizaţii milenare. Creştinismul este acum precum un fluviu curgător în care se revarsă tot mai mulţi afluenţi noi, străini, ai căror curenţi sunt de sorginte şi turbulenţă diferită de aceea a izvoarelor istorice şi ale tradiţiei. Forme noi de expresie, de gândire şi de viaţa politică, socială, culturală, religioasă, spirituală, lansate pe toate lungimile de unde şi prin spaţiile sonore şi vizuale puse la dispoziţie de revoluţia informaţională inundă ca o deltă cu vegetatie luxuriantă matca, malurile nu demult stabile ale acelui fluviu milenar numit creştinism. La nivel planetar, în peisajul sacru şi cultural se poate de asemenea observa o adevărată „revoluţie spirituală”, o nouă „paradigmă”, o creştere exponenţial explosivă de idei şi de manifestări spirituale, holistice, terapii ale minţii, ale trupului şi ale spiritului. Etosul post-creştin este mai tolerant cu omul cu sensibilitate religoasă decât au fost buldozerele ideologiilor materialismului ateist militant aşa zis ştiintific fiindcă s-a ajuns undeva la concluzia că omul nu trăieste doar cu logică şi raţiune, oricât de valoroase şi eficiente ar fi aceste funcţii de cunoaştere şi acţiune, ci şi cu inefabil religios, poetic, etic, estetic. Post-creştinismul nu este religios „per se”, dar este deschis şi încurajează orice forma de „spiritualitate”, pe cât mai ieşită din comun, mai radicală şi mai profană, cu atât mai bine. Post-creştinismul sondează adâncurile subconştientului şi scoate la suprafata ţiţeiul nerafinat al instinctelor atavice, ale coşmarelor obscure ale conştiintei individuale şi colective. Odată scăpată din cuşca leului însă fiinţă individualistă, subiectivă, necontrolată, se rătăceşte în jungla fără de reguli şi fără de stăpân a babilonului lingvistic şi cultural global.

Trăim aşadar în mijlocul unei masive transformări culturale cu privire la „sine”, la profan şi la sacru, a unei avalanşe de curente spirituale, dar de un etos nu în perspectiva tradiţională ci o orientare aparte, în sens individualist, subiectiv, pragmatic, utilitar. Fiecare îşi este sieşi lampa şi lumina, autoritate morală; o morală dincolo de bine şi de rău, fără vină, căinţă, păcat, fără de pocăinţă. Dacă ne încadrăm cât de cât în limitele legii şi ale jurisprudenţei, ori dacă nu suntem prinşi, fiecare, ori majoritatea dintre noi, avem dreptul şi libertatea dobândite prin „legea naturală” de a trăi aşa cum considerăm şi dorim, fără vreo obligaţie ori responsabilitate etică faţă de semeni, faţă de Dumnezeu. Important este că noi, fiecare în felul său, „să ne simţim bine”, „să ne descurcăm”, „să fim fericiţi”, chiar şi dacă nu am fi totodată şi binecuvântaţi pentru conduita noastra de pronia divină.

Individualismul egoistic post-creştin nu este atât politic cât este ontologic, sincretic, reprezintă în genere redescoperirea „sinelui” ca însăşi centrul universului, individul creindu-l pe Dumnezeu şi nu Dumnezeu individul. Jertfa de sine, ascetismul moral şi spiritual cultivate şi propăvăduite de textul sacru, biblic şi de tradiţia spirituală creştină sunt înlocuite cu noi forme de narcisism, de fascinaţia de sine, de mândria luciferică de sine până la auto-idolizare, prin căutarea de experienţe esoterice şi gnostice subiective. Se ignoră astfel învăţătura teologică şi înţelepciunea milenară după care omul nu se poate apropia de Dumnezeu până n-a trecut mai întâi prin smerenia şi asceza crucificării, prin golirea de sine, prin kenoza intelectuală şi existenţială. Idealul post-creştinismului este căutarea şi exaltarea experienţelor subiective „oceanice”, emoţionale şi mistice de vârf, a stărilor psihologice extatice, încercarea de a dizolva „carapacea” transparentă a sinelui însă nu prin har ori sinergie ci prin efort strict omenesc, pelagian. Experienţe supranormale, de înalt voltaj emoţional, sunt astfel dobândite nu prin har, prin epifanii, teofanii, revelaţii, viziuni biblice, nu sunt descoperire şi dar divin, ci sunt obţinute prin participarea cu toate simţurile şi percepţia de care suntem omeneşte în stare la extazul bazarului religios consumatorist şi la carnavalul cultural eclectic, eterogen, nediscriminatoriu şi tolerant pentru toţi, cu excepţia însă a acelora care „au fost lăsaţi în urmă” şi continuă în ignoranţă şi obscurantism mistic să gândească şi să trăiască în spiritul tradiţiei religioase şi culturale milenare.

„Aristrocraţii harului”, sfinţii, profeţii, misticii, eroii, sunt ignoraţi şi marginalizaţi apologetic şi existenţial, în timp ce se exaltă şi se încurajeaza orice încercare de a depăşi condiţia omenească nu prin kenoză şi har ori sinergie, ci prin gimnastica minţii şi a trupului, prin efort individual, prin „self-help”. Concomitent se lucrează febril la demolarea dogmei, a conceptelor religioase tradiţionale de „libertate”, „drepturi”, „valoare”, discriminare, care sunt înlocuite de aceeaşi termeni dar cărora l-i se dau conotaţii noi, umanist-seculare, avându-se mare grijă de toate „sensibilităţile verbale” şi cele ale corectitudinii politice. Ȋn realitate însa, post-creştinismul este de fapt negarea liberului arbitru, a libertăţii spirituale. Omului i s-a dat darul libertăţii pentru a-şi depăşi condiţia naturală, pentru a deveni un animal social, moral, spiritual, eliberat de jugul şi servitutea păcatelor. Ceea ce îşi doreşte creştinul este dreptul la libertate duhovnicească, dreptul de a rămâne o fiinţă liberă, de a nu se lăsa coborît în robia instinctului şi a alienării morale.

Paradoxal este faptul că se pleacă de la unele principii inocente, umanitare, de la deziderate istorice ale omului, de la voinţa de libertate şi autodeterminare, de la principile oracolului delfic „cunoaşte-te pe tine însuţi”; de la principiul shakespearian: „propriului sine fii credincios”, de la învăţătura orientală de a ne căuta şi urma propria cale, de ne fi „propria lampă”, de la optimismul revoluţionar al romantismului iluminist după care fiecare om este o fiinţă unică îndreptăţită la tot ceea ce este posibil sub lună şi soare. După revolutia quantică a astrofizicii, după acceptarea ipotezei acelui anti-demiurgic „big bang”, cosmosul a devenit şi pentru omul de ştiinţă şi pentru diletant un vals ondulatoriu al energiilor şi al quantelor, dans al metaforelor tehnice, al imaginaţiei debordante, alunecare implacabilă în fluxul nestăvilit al existenţei, reîntoarcere grăbită a sorilor şi al galaxiilor la o nouă reaşezare cosmică. Pământul şi-a pierdut stabilitatea, nu mai este fundaţia care să ne ţină stabili, individul şi-a recăpătat iarăşi poziţia de centru al universului ori al „universurilor paralele”, scopul unic al creaţiei, axa în jurul căreia se rotesc zi şi noapte astrii, stelele şi galaxiile.

Cultura secularizată, hiperumanistă şi supraliberală, este o cultură bazată pe relativism, subiectivism, desacralizare, nihilism, „consumatorism” material şi religios, pozitivism logic, inclusivism religios fără apel la dogmă, crez ori etică, este „deconstrucţie” a principiilor morale, sociale şi spirituale pe care s-au ridicat în istorie culturile şi civilizaţiile creştine. Post-creştinismul lucrează cu „jumătăţi de adevăr” şi se manifestă prin fragmentare, subiectivism, eclectism, ironie, sarcasm. Nu este clar ce este adevărat, ce este fals, ce este valoare ori non-valoare. Adevărul este relativ, pragmatic, subiectiv, egoistic, favorizant pentru ceea ce serveşte propriului interes, opţiunii individuale a stilurilor de viaţă şi gândire. Deocamdată stăm între două lumi: cea a tradiţiei şi instituţiilor religioase, sociale, culturale, morale, consacrate istoric, care este în declin; şi cea a cornului abundenţei culturale şi morale opţionale, a credinţelor şi stilurilor de viaţă şi gândire subiectivă, individualiste, create după chipul şi asemănarea noastră, o lume post-creştină care nu s-a născut încă, dar este pe cale de a se naşte.

Copyright © 2017 Marin Mihalache