Inimii mele...

Îi şoptesc dezmiedări, o aşez sub un tei îmbătând-o cu parfumul lui, îi arăt marea cu supremele-i valuri înspumate – cât este să te arunc în ea, inima mea? Dar tu, inimă, te întorci mai puternică, mai plină de viaţă şi speranţă; de parcă în burta chitului te-ai hrănit cu nectar divin, nu cu lacrimi şi dureri amare!

De-ar fi să uit de tine sub un munte de frunze uscate, mi-ai surâde tomnatic, colorat -ştii că la primăvară vei fi primul ghiocel, acelaşi, extrem de timid, umil, pe cât de fricos pe atât de curajos, capabil să înfrunte amorţitul anotimp alb!

Spune-mi: ce ştii tu şi eu nu? Ce comori şi în ce cămăruţe le ţii ascunse? E Chipul şi asemănarea Lui… -eşti mai înţeleaptă, cumpătată, inimă!

Inimo, se aşează peste tine petale de cireş pur, floarea-soarelui cea hrănitoare, bărcuţe legănate melancolic în alint, fulgi de nea zglobii, dar Tu, statornică în Creator, primeşti iar şi iar…iubeşti, crezi, nădăjduieşti!

Roda Emanuela Mînjineanu

http://cristinafrancu.pasi.ro/inimii-mele.html