Închinăciunea în istoria popoarelor -6-

   Practica închinării creştine pare că s-a păstrat conform cu practica apostolilor până la sfârşitul primului secol creştin, dar în măsura în care neamurile, în special cele de sub influenţa culturii greceşti, au intrat în biserica creştină, aceştia au adus cu ei intrepretări diferite. Filozofia a fost rădăcina tuturor relelor, căci prin filozofia oamenilor, adevărurile învăţăturii Domnului Isus Hristos au fost greşit interpretate şi răstălmăcite, creind confuzii şi dezbinări. Apologeticul latin Tertulian în lucrarea sa intitulată "DE PRAESCRIPTIONE HAERETICORUM -VII,2) scrie: "Erezia primeşte armele ei de la filozofia seculară".

   Prin speculaţia abuzivă a unor texte din Sfânta Scriptură s-au introdus în creştinism practici greşite care sunt în opoziţie cu învăţătura Domnului Hristos. Aşa, în secolul II, închinăciunea creştină a început să fie denaturată şi să devină formalistă. Dar în ciuda acestor abateri, creştinii au păstrat devotamentul lor deplin faţă de învăţătorul Divin, şi aşa s-au născut martirii creştini. La începutul sec.IV, când prin împăratul Constantin cel Mare, creştinismul a primit libertatea, fiind recunoscut de Stat ca o religie creştină legală; creştinismul s-a văzut invadat de neamurile păgâne din Orient, care au audus cu ei şi misticismul oriental, prin care închinarea creştină a fost mult influenţată şi denaturată. Împăratul roman, care avea titlul păgân de "pontifex maximis", mare preot - adică cap de religie - a devenit cap al creştinismului, astfel creştinismul intrând în slujba statului. Aşa, închinarea, a devenit formală şi ceremonială, dar lipsită de spiritul închinăciunii evanghelice, adică autentice.

   Au apărut atunci sinoadele bisericeşti, prin care s-a aprobat tradiţia, cu toate datinile bisericeşti, fie că ele au corespuns sau nu cu învăţătura şi practica apostolică, şi aşa închinarea creştină s-a limitat la un ritual religios rigid.

   Astfel Biserica creştină Ortodoxă de răsărit a rămas înţepenită în timpul tradiţional bisericesc din secolul VIII d.Hr. ignorând total învăţătura şi practica apostolilor.

   Această stare care există până azi, impune că biserica creştină să revină la închinarea apostolilor autentică, înscrisă în Sfânta Scriptură a Noului Testament, sau nu sunt creştini.

   Secolul IV, care a fost secolul libertăţii dar şi al decăderii, a adus creştinismului mari şi nevisate transformări organizatorice şi de statut. Dintr-o religie persecutată la începutul secolului, creştinismul a ajuns să fie religia imperiului roman. Dintr-o religie care aparţinea Orientului, acum se întindea din Irlanda până în Persia. Dintr-o religie simplă care se închina prin păduri sau catacombe, a ajuns să se închine în marile bazilici ale Romei, unde mai înainte creştinii erau judecaţi şi osândiţi la moarte.

   Închinarea simplă evanghelică, a fost înlocuită cu o închinare ceremonială de natură imperială. Veşmintele preoţeşti de azi sunt inspirate din îmbrăcămintea împăraţilor romani de atunci. Creştinismul care forma o comunitate fraternă, a ajuns să imite jurisdicţia socială a imperiului, divizând creştinismul pe clase sociale şi sacerodate. Câteva exemple:

   - în anul 373 dHr., în apus, Ambrozie a fost ales să fie episcopul Milanului, dar nici el nu era creştin; el a trebuit să fie mai întâi "botezat" pentru a "fi creştin", spre a putea fi hirotonisit ca episcop;

   - în anul 381, în răsărit, Nestorie a fost ales să fie Patriarh de Constantinopole dar el era numai catehumen, adică se pregătea să devină creştin; a trebuit să fie botezat, hirotonisit ca preot, episcop şi apoi patriarh;

   - prin anul 155 d.Hr, Iustin Martirul, un învăţător şi laic creştin a scris Prima Apologie unde explica închinarea creştină şi precizează că "conducătorul serviciului se va ruga liber după posibilităţile lui". După 60 de ani apare lucrarea numită "Tradiţia apostolică" în care sunt înscrise o colecţie de rugăciuni pentru orice ocazie de închinăciune, prin care rugăciunea spontană a fost redusă la tăcere;

   - pe la jumătatea secolului IV, Serapion, Episcop de Thmuis, Egipt, folosea o colecţie de rugăciuni care a fost numită "euchologion".

   Desprindem din aceste exemple cum închinarea creştină simplă dar duhovnicească a fost înlocuită cu forme  rigide, păstrându-se totuşi o aparentă unitate cu celelalte biserici creştine.

   Desigur că toate aceste schimbări nu s-au realizat deodată, ci în timp; la timpuri şi locuri diferite, deaceea închinarea creştină a suferit transformări diferite, în funcţie de cultură şi tradiţia locală.