Închinăciunea în istoria popoarelor -2-

   Cele mai vechi forme de închinare le găsim la poporul sumerian din Mesopotamia, unde a fost leagănul omenirii. Prin anul 3000 î,Hr. sumerienii au început să folosească scrisul pe table de argilă moale, care apoi se uscau, şi acest scris se numea "cuneiform". Majoritatea tablelor de argilă găsite, vorbesc despre administrarea templelor precum şi despre activitatea preoţilor de la aceste temple. Aceste table de argilă, vorbesc despre o mulţime de dumnezei, care în realitate erau niste dumnezei născuţi în imaginaţia lor, dar erau consideraţi ca forţe divine. Pe lângă dumnezei, ei aveau şi demoni care pluteau în lumea lor spirituală. Este interesant de observat că istoria lor despre creaţia universului este foarte asemănătoare, ca idee, cu descrierea din cartea Genesa din Sfânta Scriptură, Biblia, care începe cu istoria creaţiei Universului, şi a omului din aceeaşi regiune, Mesopotamia.

   Aceste amănunte demonstrează că din cele mai vechi timpuri omul a practicat o formă de închinare unor divinităţi.

   Consider că este folositor să descriu amănuntul prin care "primul om" adică Adam şi Eva, după ce au păcătuit, răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, ei înşişi apăsaţi de sentimentul vinovăţiei, s-au despărţit de prezenţa lui Dumnezeu, ascunzându-se de faţa lui Dumnezeu. Astfel urmaşii lor care s-au împrăştiat pe faţa pământului, cu timpul au uitat de Creatorul lor, şi în singurătatea de atunci, imaginaţia lor a dat naştere la alţi dumnezei, fără viaţă, şi aşa se explică faptul cum sumerienii se închinau la atâţia dumnezei închipuiţi, iar urmaşii lor au dezvoltat ideea dumnezeilor imaginari, idee care s-a transmis la toate popoarele.

   Dar în ciuda atâtor dumnezei falşi, Dumnezeul cel viu şi adevărat, Creatorul, era prezent în istoria omenirii, şi pe la anul 2100î.Cr., un om al cărui nume a fost Avram, şi care trăia în cetatea Ur din Mesopotamia, a primit un mesaj verbal de la un Dumnezeu care era nevăzut, dar care i-a vorbit pe înţelesul lui; deci a fost o fiinţă vie şi prezentă, dar nevăzută. Prin acest mesaj, Avram era îndemnat să plece din locurile sale natale şi să meargă spre o ţară necunoscută de el; şi dacă va face această deplasare, acel Dumnezeu îl va binecuvânta şi îl va face un neam mare.

   Avram, deşi se închina la alţi dumnezei, făcuţi din lemn sau argilă, a acceptat acest mesaj dumnezeiesc, pentru că era ceva deosebit, căci dumnezeii la care se închina el nu aveau glas şi nu vorbeau, dar acest Dumnezeu nevăzut i-a vorbit pe înţeles şi cu făgăduinţa de a fi binecuvântat. A fost un argument prin care Avram s-a decis să facă această călătorie spre necunoscut şi Avram a ajuns cu bine în ţara numită Canaan, şi atunci acel Dumnezeu nevăzut, iarăşi i s-a arătat şi i-a spus: "Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale." Atunci Avram s-a convins că acest Dumnezeu e un adevărat Dumnezeu care e vrednic de crezut, şi a zidit acolo, aproape de Betel, un altar închinat acestui Dumnezeu viu, şi a chemat acolo Numele Domnului, adică s-a închinat prin rugăciune.

   De-atunci Avram s-a lăsat în mâinile acestui Dumnezeu care vorbeşte şi împlineşte ceea ce făgăduieşte.

   În locurile acelea străine şi necunoscute, Avram a avut multe experienţe cu acest Dumnezeu nevăzut, care l-a ocrotit; experienţe prin care credinţa lui în acest Dumnezeu nevăzut s-a consolidat astfel că acest Dumnezeu şi-a mărturisit încrederea în Avram zicând: "Căci Eu îl cunosc, şi ştiu că are să poruncească fiilor lui, şi casei lui după el, să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avram ce i-a făgăduit". Din aceste cuvinte din partea Domnului Avraam şi-a dat seama că primirea binecuvântărilor acestui Dumnezeu depind de viaţa lui, dacă e drept şi face binele. Aşa că, acest Avram a  devenit strămoşul poporului Israel, poporul ales al Dumnezeului celui viu, adică poporul iudeu din zilele noastre. Acest popor a fost ales de Dumnezeu să fie o mărturie printre neamuri, despre existenţa unui Dumnezeu viu care este prezent în istoria omenirii. Deşi acest popor a fost cel mai prigonit popor dintre popoare, nimeni nu a putut să-l nimicească, pentru că acest popor este sub ocrotirea lui Dumnezeu, şi a fost ales sa fie o mărturie veşnică în lume despre existenţa Dumnezeului celui Viu şi Adevarat.

   Concluzia este că acela ce îndrăzneşte să înfrunte acest Dumnezeu, este într-o luptă pierdută şi va suferi consecinţele înfrângerii.