În vremuri de pandemie...

În vremuri de pandemie...

O duminică de septembrie în București. O Biserică spre care te îndrepți pentru Cuvânt, pentru mângâiere, pentru zidire și speranță, pentru părtășie...

Două surori vin cu bucurie la întâlnirea cu Domnul. Motive bine întemeiate le-au ținut departe de Adunare, iar acum se grăbesc spre această întâlnire.

Din cauza molimei, locurile sunt mai puține în sală, oamenii stau la distanță unii de alții. Una dintre surori găsește un loc liber pe o banchetă, aproape de o credincioasă. Cealaltă, ajunsă după câteva minute, caută un alt loc în sală, deși ar fi vrut să stea lângă sora ei. Credincioasa înțelege că cele două surori vor să stea mai aproape și se oferă să se ducă ea în altă parte. Din jur se aude un glas răutăcios: „Dacă tot o să îți dai locul, s-ar putea să ajungi în pod!”

Da. Cele două surori au deranjat o configurație nescrisă. Locurile în sală trebuie ocupate în aceeași ordine, de aceleași persoane, în fiecare duminică! Sigur, nu scrie pe ele numele lor, dar este o cutumă care trebuie respectată, nu? Cum să vină cineva și să-ți ocupe locul! ? E al tău, ai stat de multe ori pe el, l-ai câștigat prin frecventarea asiduă a bisericii!

Ce contează că cele două surori vin mai rar nu pentru că așa vor, ci pentru că nu pot veni în fiecare duminică? Ce contează că vin de departe, că depind de împrejurări pe care nu le pot controla? Ce contează că vin în Casa Domnului asumându-și poate riscuri neștiute? Ele vin pentru că Adunarea este o necesitate, le este dor de Cuvântul predicat, de părtășie, de vremurile când revederea unii cu alții era o bucurie.

Acum purtăm măști și stăm departe unii de alții. Nu ne dăm mâna, nu ne îmbrățișăm. Ceea ce se vede deasupra măștii arată însă cum suntem. Este privirea pe care nimeni nu și-o poate controla, pentru că nu are în față o oglindă. Iar privirea spune cine suntem după cum privim. Distanța fizică de acum ar trebui să ne apropie sufletele, dar suntem mai îndepărtați, mai indiferenți și mai reci ca niciodată.

De la amvon se vorbește unei asistențe în majoritate cu părul alb despre ținuta în adunare, despre pantaloni și cap acoperit, despre inele și lănțișoare, despre bărbi... Lucruri minore, dar care pot avea impact asupra vieții de credință! – ni se spune. Căci – nu-i așa? – de la lucruri mici se ajunge la cele mari! Să ne amintim de „vulpile mici... ”! Dacă ignorăm amănuntele, ne trezim cu manifestări pe care nu le mai putem stăpâni!

Dar „amănuntele”, dacă nu fac parte din textura credinciosului, degeaba sunt impuse. Disciplina, dacă nu vine din interior, din încredințare, e degeaba. Creștinele deranjate de sosirea unor „intruse” în aranjamentul lor stăteau bine la capitolul ținută creștină, cap acoperit, bijuterii. Dar au arătat sfințenie, dragoste, bunătate? Sau măcar un strop de amabilitate?

Ne-am obișnuit să auzim, dar nu ascultăm. Privim și nu vedem. Nu ne putem concentra și nu înțelegem. Cuvântul Lui nu ne mai mișcă și nu ne mai schimbă. Suntem vii și nu trăim. Și mai este atât de puțin... și nu ne trezim!