În picioare

ÎN PICIOARE

O duminică de septembrie, în care vara pare să spună „la revedere” sau… „adio”.

O dimineață răcoroasă, cu un aer tare de toamnă ce-și intră încet în drepturi, o lumină filtrată printre frunze muribunde, o așteptare confuză a ceva „ce a mai fost și va mai fi”.

Pe străzile unui mare oraș care abia se deșteaptă, pâlcuri de credincioși merg spre biserici.

În apropierea clădirii unei Adunări, se adună creștini care se bucură că se revăd, își spun unii altora noutățile și se îndreaptă spre locul de întâlnire cu Domnul.

E timpul pentru Masa Domnului, timpul închinării, al recunoștinței, al reamintirii prețului plătit pentru iertarea noastră, al bucuriei mântuirii, timpul adorării Mântuitorului.

Începe serviciul de cult.

Frații și surorile își amintesc de suferințele Domnului, se adâncesc în pasajele biblice care spun despre patimile Domnului Isus, Îi cântă imnuri de laudă, se roagă și-L preamăresc pe Cel care ne-a iubit mai presus de viața Lui și Și-a dat sângele ca să ne răscumpere.

La Cină, sosește grăbit un frate în vârstă. Se vede că nu este obișnuit să întârzie la Masa Domnului, dar a fost la niște frați… care nu l-au primit. Se duce undeva în spate, nebăgat în seamă. Nu este (re)cunoscut de cei din jur. Au trecut mulți ani de când a plecat din țară, iar acum a revenit, pentru puțină vreme, printre „frații” săi…

La momentul mulțumirii, fratele nou-sosit propune un imn – Imnul sfânt al preamăririi - și sugerează, cu sfială, dacă se poate, să fie cântat în picioare. Sugestia aceasta îi ia prin surprindere pe cei adunați în sală, oamenii se ridică, după care privesc la mai-marii Adunării din primele rânduri, care au rămas așezați, fără să privească o clipă în spate, și mare parte dintre ei se reașază pe scaune. Alții, mai puțini, sesizând solemnitatea aparte a momentului, rămân în picioare și cântă. Îi cântă Domnului Isus, ÎN PICIOARE.

Începe cuvântul de zidire, rostit netulburat de un frate tânăr, care cu siguranță n-a observat momentul jenant de mai înainte. Aproape de sfârșit, fratele în vârstă se ridică și pleacă, la fel cum a venit, într-o indiferență totală, neobservat decât de cei din ultimele rânduri ale sălii…

Un fapt ce poate părea banal. Poate. Dar asta în lume. La un spectacol, la o ședință, la o reuniune mondenă…

Dar nu în Adunarea lui Dumnezeu! Nu la Cina Domnului, când știm că El este în mijlocul creștinilor, al răscumpăraților Lui, al preaiubiților Lui, pentru care Și-a dat viața! Cum să-ți fie jenă și să nu poți sta câteva minute în picioare să-I cânți un imn Domnului, într-o atitudine de reverență și smerenie, doar pentru că nu se ridică prezbiterii?

Am ajuns să privim mai degrabă la om decât la Dumnezeu! Este mai importantă poziția omului, părerea omului, atitudinea omului, fie el prezbiter, pastor, preot, predicator! Nu mai vedem dincolo de el, privirea nu se poate ridica mai sus!

„Terminaţi cu omul, a cărui suflare este în nările lui; pentru că în ce s-ar ţine seama de el? ” – spune Isaia.

Tocmai de aceea, pentru că nu suntem decât o suflare, „un abur care se arată puțintel și apoi dispare”, niște umbre vremelnice pe acest pământ, cât de mult ar trebui să ne cercetăm, pentru că, foarte curând, vom sta în picioare în fața Domnului Isus Cristos și fiecare va trebui să-L privească pe El, să-L asculte pe El, fără posibilitatea rostirii vreunui cuvânt de justificare.