În memoriam Teodor Pandrea

L-am cunoscut pe Pandrea Teodor undeva prin Braşov, în munţi. Venise, ca şi mine, să petreacă o săptămână de rugăciune şi post în mijlocul naturii. Prima impresie pe care mi-a făcut-o nu a fost prea plăcută. Dar repet: a fost doar o impresie. Pe parcursul săptămânii am reuşit să-l cunosc mai bine, să-i citesc sufletul. La suprafaţă lăsa impresia unui om de neatins dar pe dinăuntru era atât de sensibil! Ca un om iubitor de litere, de frumuseţea scrisului…

Îi plăceau poeziile pe care le scriam. Îi plăcea şi cum îmi recitam poeziile. După ce mă asculta, găsea întotdeauna un cuvânt bun de zis. La puţin timp după aceea, mi-a corectat versurile spre  a le întregi în volumul Iubirea înlăcrimată.

Mai apoi, aproape lunar, vorbeam cu dânsul la telefon. Ne trebuia mai mult de o oră ca să conversăm. Despre viaţă, despre poezie, despre credinţa în Dumnezeu, despre oful lui: limba română. Era supărat de vorba românească pronunţată stâlcit, de jargoanele folosite de unii, exigent cu sine dar şi cu alţii pentru că iubea limba română, nu numai ca profesor ci şi ca om născut în România.

În multe chestiuni gramaticale l-am abordat fără ezitare. Avea o plăcere deosebită să mă ajute. Îi ’intrasem la suflet’ dar nu am profitat niciodată de asta. Atât cât mi-a permis, i-am răsplătit eforturile cum m-am priceput mai bine. A apreciat nespus de mult gestul meu de a-i trimite o copie a interviului pe care mi l-a luat Octavian Curpaş şi a recenziei volumului de poezii făcută tot de Curpaş. Mi-a mărturisit că ele erau, de fapt, răsplata muncii lui pentru că – zicea dânsul- el mă descoperise. L-am lăsat să se mândrească cu mine; nu vroiam să îi stric plăcerea aceasta.

L-am preţuit de când l-am cunoscut în acea săptămână şi mai mult şi după aceea. Când vorbeam cu dânsul la telefon, deseori îmi recita propriile mele poezii. Mă amuza situaţia că lua volumul de versuri şi îl răsfoia recitându-mi.

De Crăciunul acesta i-am trimis un mesaj pe telefon. Nu aveam de unde şti că va fi ultimul… Dar sunt convinsă că îl voi reîntâlni în Cer… Acolo vom putea vorbi nestingheriţi de timp dar nu despre limbă şi literatură română ci despre Cel ce ne-a creat şi ne-a făurit un viitor aşa de luminos…

Cu aleasă preţuire,

Cristina Magdalena Frâncu