Împăratul de la Polul Sud

Pinguinii imperiali
(ethos 2/99)

- Cu înălţimea lor de 1,15 metri şi greutatea de 30 kg sunt cea mai mare specie de pinguini.
- Pot rămâne în apă până la 18 minute şi pot ajunge la adâncimi de 265 de metri.
- Zona de răspândire: Antarctica.
- Populaţia: există circa 150.000 de perechi.
- Hrana: peşti, crustacee, moluşte.
- Duşmani: focile, peştii-spadă, păsările de pradă.
- Dintre toate speciile de păsări, sunt cei mai rapizi înotători subacvatici, atingând o viteză de peste 35 km/oră.

Părăsiţi de reginele lor, pinguinii masculi stau timp de două luni practic în picioare şi nemişcaţi, pe suprafaţa rece a gheţii. Dacă cumva se mişcă, o fac cu cea mai mare grijă, pentru ca oul să rămână protejat, în felul acesta, nu pot face decât câţiva paşi mărunţi. Adesea ei se strâng mult unul în altul, pentru a se încălzi atunci când vin furtunile şi temperaturile pot ajunge până la 40 de grade sub zero.

De fapt, pinguinilor le place cel mai mult să trăiască în apă, fiindcă aici îşi găsesc hrana: peşti, moluşte şi alte mici animale marine. În plus, aceste păsări care nu pot să zboare şi se deplasează greoi, sunt cei mai rapizi înotători dintre păsări. Dând din aripi cu lovituri puternice, ei reuşesc să înainteze ca o săgeată prin apă; dacă vor să iasă din nou pe uscat, sar din apă până la o înălţime de doi metri şi aterizează elegant pe burtă, în mai, când în Antarctica începe anotimpul rece, pinguinii imperiali se retrag pe gheaţă şi se împerechează. Peste câtva timp, femela depune un singur ou, pe care-l predă imediat partenerului, care va prelua clocirea. Acesta împinge grijuliu oul pe lăbuţele sale şi-l acoperă cu puful cald de pe abdomen, în acest timp femela dispare. Ea se întoarce pentru două luni pe coastă, unde se face în urma efortului pricinuit de depunerea oului. După ce puii au ieşit din ou, vor mai sta încă două luni pe labele părinţilor. Acolo sunt încălziţi de abdomenul moale al taţilor şi în felul acesta nu intră în contact cu gheaţa care înseamnă pentru ei un pericol de moarte. Chiar şi numai două minute pe suprafaţa îngheţată ar fi suficiente pentru ca puiul să moară congelat.

Între timp, mămicile s-au întors, având guşa plină de mâncare pentru puişori. Acum vor prelua ele îngrijirea micuţilor, iar tăticii vor fi în sfârşit liberi. În total, aceştia au rezistat aproape 90 de zile fără să mănânce, sacrificându-se pentru urmaşii lor!

În această perioadă ei au pierdut circa jumătate din greutate. Acum se încolonează şi parcurg printre banchize cale de până la 100 km, pentru a ajunge la mare unde se pot în sfârşit sătura.

După câteva săptămâni, se vor întoarce şi se vor ocupa împreună cu femelele de "educaţia" micuţilor lor. Ei pendulează între mare şi locul unde cresc puii, aducând de fiecare dată hrană pentru aceştia. Puii se îngraşă şi devin tot mai robuşti, putând apoi, mulţumită îmbrăcăminţii dese de pene, să stea ei înşişi pe gheaţă. Când amândoi părinţii sunt pe drum, puiul va sta vârât lângă tovarăşii de aceeaşi vârstă aflaţi în tabără, până se vor întoarce părinţii şi le vor da de mâncare.

La vreo patru luni după ce pinguinii au ieşit din ou, zilele încep iarăşi se lungească. Acum a sosit momentul pentru lecţiile de înot. Întreaga colonie se transferă pe malul mării, unde va petrece tot restul anului.

Un moment…

Întotdeauna mi-au plăcut tipii aceştia veseli îmbrăcaţi în frac.

Cel mai uimitor este faptul că între sutele şi miile de pinguini imperiali, care arată toţi la fel, membrii unei familii se recunosc întotdeauna. Dacă tatăl se apropie de locul unde se află ceata de pui, chemându-l pe-al său, acesta reacţionează imediat. El se înghesuie printre ceilalţi pinguini, grăbindu-se în întâmpinarea tatălui.

Dar cum reuşeşte pinguinul să recunoască vocea tatălui în mijlocul gălăgiei infernale?

Cu câţiva ani în urmă, oamenii de ştiinţă au aflat: este vorba de voce. Ceea ce nouă ne sună ca fiind un strigăt încâlcit şi confuz, pinguinii pot deosebi în funcţie de strigătele fiecărei familii în parte.

Încă din timpul perioadei de împerechere păsările învaţă să recunoască exact vocea partenerului. Hotărâtoare în această privinţă sunt în special tonalitatea şi succesiunea sunetelor.

Puiul de pinguin şi-a întipărit şi el exact strigătul. Este foarte important, fiindcă numai astfel îşi va primi porţia de mâncare. Dacă nu şi-ar găsi părinţii, ar trebui să moară de foame, fiindcă pinguinul nu-şi hrăneşte decât propriul său pui.

Strigătele dintr-o colonie de pinguini îmi amintesc de un lucru. Şi noi oamenii trebuie să ne orientăm în mijlocul unei învălmăşeli cumplite de voci şi oferte variate.

"Dacă mă bei", se aude reclama unei sticle de răcoritoare dintr-un spot publicitar, "vei fi şi tu la fel ca aceşti tineri, care tocmai se distrează în piscină."

O anume organizaţie mă invită: "Vino, lucrează împreună cu noi! Astfel vei face şi tu ceva util pentru societate şi vei avea un rost în viaţă!"

Sau nişte prieteni entuziasmaţi îmi susură la ureche: "Bungee-jumping îţi oferă extazul. Dacă ai reuşit să te autodepăşeşti, să sari peste prăpastie - asta e adevărata mega-senzaţie!"

Sute de asemenea oferte mă asaltează pe parcursul unei săptămâni: reclame, invitaţii, opinii. Sunt voci care par adesea extrem de interesante şi de atrăgătoare. Cu toate acestea, eu nu mă opresc, fiindcă vreau să aud altceva, vocea Tatălui meu ceresc.

Cu câţiva ani în urmă am recunoscut că viaţa mea este plină de păcat şi numai El mă poate elibera. În Biblie, Dumnezeu îmi face incredibila ofertă de a-mi ierta păcatele şi de a mă numi copilul Său. Am acceptat plin de recunoştinţă această ofertă şi de atunci fac parte din familia Sa.

Tot din acea clipă pentru mine a devenit foarte important să recunosc vocea Tatălui ceresc. Asemenea puiului de pinguin o ascult şi vreau să învăţ s-o cunosc perfect. Numai astfel mă pot orienta în mijlocul amalgamului de voci din jurul meu. Numai aşa îl pot recunoaşte pe Cel care nu doar îmi promite hrană, ci mi-o şi dăruieşte cu-adevărat; asta spre deosebire de multele oferte ispititoare din viaţa de zi cu zi, care, atunci când vrei să le apuci, se sparg ca nişte baloane de săpun.

Poţi să-L numeşti şi tu "Tată" pe Dumnezeu? Te-ai hotărât odată în mod conştient să-L primeşti pe Isus şi să-I dai ascultare?

Eu mă bucur că pot alerga în orice clipă la Dumnezeu. La El sunt în siguranţă şi ocrotit precum puiul de pinguin care stă pe labele tatălui său. Acolo însă nu se poate adăposti decât un singur pui. La Dumnezeu, în schimb, sunt încă multe locuri libere - nu vrei să vii şi tu?

C. H.