Gandul Vesniciei ( partea 1)

http://altarul.blogspot.ro

 Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu. Eclesiastul capitolul 3 versetul 11 Dumnezeu a pus in noi gandul vesniciei, care este mai degraba o conexiune cu infinitul dincolo de spatiu si timp, atingand o realitate metafizica, aceea a maretiei divine. Stiinta in forma in care este azi a ajuns sa cunoasca multe din legiile lasate de Dumnezeu in Univers pentru ca acesta sa isi pastreze frumusetea si echilibrul unei Creatii dincolo de intelegerea umana. dar cu toate ca legiile ni se dezvaluiau parea ca un soi de aroganta a cunoasterii umplea incet, incet inima nu a celor ce cercetau Universul, ci si a celor care considerau cunoasterea ca fiind drumul spre "eliberarea" de Dumnezeu. Confundând religia cu credința mulți s-au grabit să arunce în fața creștinilor acuze începând cu Inchiziția, cu Evul mediu întunecat, care nu a fost chiar atat de întunecat, cu teama reală sau mistificată a unei preoțimi ce se temea de faptul că cunoștiintele matematicii, fizicii sau chimiei ajunse la popor ar putea deveni locul de "execuție" credinței în Dumnezeu, și terminând cu lipsa de rațiune atunci știința prin vocea personalităților de marcă ne arată ca nu e nimic în Univers decât fizică și chimie...Oare? Brian Green este un fizician și matematician, profesor la Universitatea Columbia ale căror carți au devenit bestseller-uri și care a tratat problemele legate de Univers într-un mod impresionant și care s-a încercat a fi obiectiv. Senzația mea după ce i-am vizionat o parte din documentarele sale a fost ca el vede mâna lui Dumnezeu la lucru, dar din păcate, nu are curajul să o spună pe șleau. Într-un documentar al său el ridica o problemă interesantă, care mi-a dat de gândit mai mult decât orice altceva: existența spațiului. .Ne putem închipui existența sau inexistența a tot ceea ce am trăit și-am experimentat că ar fi. Putem să ne imaginăm de la rai sau iad până la microuniversul format din atomi, sau chiar dincolo de ei...Dar tot, absolut tot, au o bază a existenței: spațiul! Unul dintre fizicienii invitați în acest documentar face la un moment dat o afirmație care pe mine m-a uimit total- existența spațiului, nu este o realitate fizică absolut necesară. Adică eu pot să îmi imaginez un Univers lipsit de materie, de energie, de timp chiar, golit de absolut orice, dar nu îmi pot închipui inexistenta spațiului. Iar mai greu decât orice de gândit ar fi ca totuși să existe legi ale fizicii acționând într-o formulă în care spațiu să nu existe. Desigur nu sunt un om de știintă,dar cred ca unele idei aparțin de bunul-simt al fiecarui om, a acelui ceva ce nu se învață, dar se știe cumva din totdeauna, de capacitatea de a percepe și de a analiza cu mijloacele spiritului, chiar fără să umplu table negre de lemn sau de sticlă cu formule scrise cu o cretă albă. Eram copil când aflând că Universul era infinit încercam să mi-l închipui finit...Și cu toate că îi adăugam mereu câte un "strat" de materie finită "vedeam" după acel strat încă unul și încă unul, fără să pot să opresc cumva acel infinit ce se năștea în mintea mea, arătându-mi existența gândului unei veșnicii materiale, ca fiind premergatoare ideii unui infint spiritual, cu ceva care să îi fie o bariera unde totul sa oprească, convenabilă minții mele. Ceva din mine știa că exista un infinit pe care nu puteam și nu-l pot intelege nici acum, dar care e mai greu de negat și crezut decât un final al eternității spațiului. Sau a timpului. Dacă nu ar fi așa cum putea un copil de 9 ani să "vadă" că indiferent cum arată cu adevarat spațiul în imensitatea și frumusețea sa, el nu are un sfârșit. Căci nu studiile sau o credință religioasă, neavându-le atunci pe nici una, mi se dezvaluia atunci realitatea pe care Solomon o descria în Eclesiastul. Îndiferent cât de înapoiați au fost oamenii în decursul istoriei din punct de vedere al cunostiintelor matematice sau filosofice de azi, au știut că dincolo de ei exista ceva mai presus de propriile persoane, că exista o eternitate dincolo de finalul pamantesc al vieții. Doar cei ce au căzut în capcana autosuficienței noii religii numite pe nedrept Știintă au eșuat de a mai crede ca e Ceva sau mai ales - Cineva mai presus de ei. În aroganța lor au considerat că răspunzând la orice întrebare despre Univers vor putea să alunge mâna Olarului de pe Creație și să afirme că toate s-au creat pe sine. Și cu toate ca nu au reușit asta, fiind la mii de ani de acest eveniment, anticipat au găsit cu cale sa fluture stindardul unui ateism ce-L negă pe Dumnezeu, dar nu și pe acei zeișori cu puteri supranaturale, dar nu atat de marețe încat să schimbe de Unul singur totul. Așa pe ici, pe colo și anume în părțile esențiale. Dar nu mai mult. Căci era evident că la un moment dat ceea ce exista sau nu, a devenit total diferit printr-o explozie de acțiuni ale fizicii despre care nu se știe nimic și nici nu se va putea știi vreodată căci au dispărut cu vreo câteva zeci de miliarde de ani înainte de apariția noastră și care s-au retras pentru a face loc altor leg inexistente inițial sau poate existente intr-o stare latentă, care în capacitatea lor de a evolua și de a dezvolta forme colaterale ale existenței, ținând totul într-un echilibru perfect, iar la final au considerat că apariția vietii e dacă nu necesară, totuși e un experiment ori accident, încă nu s-a ales punctul de vedere cel mai valabil, important. Căci daca viața se transforma în moarte, de ce atunci la început (indiferent de sensul acestei idei) forțe ale fizicii și chimiei impregnate cu energii de care nimeni nu are capacitatea să le ințeleagă au facut total invers. Au creat din Moarte Viață. Și ca să dezvolte acest eveniment la cote supreme au avut dorința creări a ceva aparte, a unei ființe ce avea puterea analizei și autoanalizei, care nu era necesară, dar putea fi distractivă sau stupidă intr-un Univers fără sens. Forțele acelea au creat o ființă ce gândea și care putea pune întrebarea cea mai tulburătoare din Univers: De ce? Pentru a iși răspunde într-o zi după ce ființa crezuse că găsește răspuns timp de câteva sute de ani în Creatorul cel Adevărat la care la un moment dat renunțase pentru a-și fi prpriul Demiurg : Dă aia!... Că nu există sens! Într-un Univers rece nu existș răspunsuri calde! Și poate că într-un Univers cald nu ar putea să existe răspunsuri reci. Sau doar reci!... Indiferent că ființa aceia găsea mereu sens la lucrurile banale sau complexe cu care avea tangentă, nu găsea și la acelea care o priveau ca ființă într-un spațiu și timp, în fața unui Univers copleșitor de frumos și perfect. Dar cu cât descoperea mai mult echilibru, frumusețe și sens în cautările sale, cu cât găsea sens în orice cercetând, cu atât pentru el răspunsul pentru sine devenea mai înghețat și mai trist: nu există sens! Nu există rațiune și logică, cu toate că da! totul este o rațiune și logică dacă nu există un Adevărat Creator! Cum poți crede în eternitate dacă tot ce este infinit se topește în lipsa de noimă? Dar cum poți crede chiar și în lipsa de sens dacă e singura eternitate valabilă? Cum poți înțelege bezna dacă nu ai ochii care percep întunericul ca fiind lipsa luminii?