Furtuna noastră a fost cărarea Lui

Furtuna noastră a fost cărarea Lui

   Să ne imagină, că unul dintre ucenicii lui Isus a ţinut un jurnal. Şi să ne imaginăm că ucenicul acela şi-ar fi notata ceva în jurnal în dimineaţa de după furtună. Să ne imaginăm, apoi, că noi am descoperi acel jurnal. Iată ce cred eu că am putea citi în el:

******************************

   Cu câteva minute înainte, a explodat haosul.  

   Şi cum mai vuia furtuna... stelele au dispărut, ascunse de un tavan negru. Norii erau purtaţi de vânt ca fumul. Fulgerele păreau nişte baghete în mâna dirijorului, le semnala tunetelor când să bubuie. Şi ce mai bubuiau! Norii se înălţau asemenea unui urs ridicat pe labele din spate şi răcnind furios. Bubuiturile zdruncinau totul: cerul, pământul şi, mai ales marea. Marea Galileii părea un castron uriaş ţinut în mâini de un dansator gigantic. Valurile se formau în măruntaiele lacului şi transformau suprafaţa netedă a acestuia într-un lanţ muntos cu creste înzăpezite. Se înălţau spre cer până la doi, patru, chiar cinci metri şi apoi coborau asemenea unor rândunele ce plonjează după ţânţari.

   Barca noastră, aflată în mijlocul mării, se clătina în toate părţile. Valurile o izbeau cu uşurinţa cu care copiii lovesc mingea. Deşi vâsleam din răsputeri, abia dacă reuşeam s-o clintim din loc. Eram lăsaţi în voia furtunii. Eram purtaţi atât de sus încât aveam impresia că am rămas suspendaţi în aer. Apoi cădeam din nou în gol. Eram ca o rămurică prinsă într-un vârtej... ca o frunză luată de vânt. Şi ne simţeam complet neajutoraţi.

   Atunci a apărut lumina. La început am crezut că e o reflexie a lunii, o rază de lumină căzută pe suprafaţa apei. Dar era o noapte fără lună. M-am uitat din nou şi am văzut că lumina se apropie de noi, că ea nu alunecă deasupra valurilor, ci trece chiar prin mijlocul lor. Şi nu eram singurul care o vedea.

   "O nălucă", a strigat cineva. Frica de mare era acum eclipsată de o nouă spaimă. Gândurile ni se îngrămădeau în minte în timp ce apariţia se apropia. Era rodul imaginaţiei noastre? Era o viziune? Cine? Cum? Ce era lumina mistică apărută atât de...?

   Un fulger a luminat cerul. Preţ de o secundă am putut să-I văd faţa... era Faţa LUI. Şi secunda aceea a fost suficientă. 

   Era Stăpânul!

   Atunci EL ne-a vorbit: "Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!" 

   Nu s-a schimbat nimic. Furtuna urla în continuare. Vântul mai scotea sunete stridente. Barca se mai zbătea frământată de valuri. Tunetul mai bubuia. Ploaia încă mai cădea. Dar în toiul acelei agitaţii I-am auzit vocea. Deşi era departe, aveam senzaţia că stă chiar lângă mine. Noaptea era înspăimântătoare, dar El vorbea ca şi când marea ar fi fost calmă şi cerul senin. 

   Şi, cumva, fără să înţelegem cum, am prins cu toţii curaj. "Doamne, ... dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape"

   Cel care vorbise era Petru. Nu era deloc arogant. Nu era în căutarea unor dovezi. Era pur şi simplu speriat. Ştia foarte bine, la fel ca mine, ce ravagii face furtuna. Ştia că barca se va scufunda în curând. Ştia că Isus stă în picioare în mijlocul ei. Şi mai ştia şi unde voia să fie... unde voiam cu toţii să fim.

   "Vino" l-a invitat Isus.

   La acest îndemn, Petru a trecut peste marginea bărcii şi a păşit pe mare. Înaintea lui s-a deschis o cărare prin pădurea de valuri. Şi Petru păşea repede. Apa împroşca din toate părţile, dar el continua să meargă. Cărarea spre Isus se aşternea înaintea Lui ca o panglică de calm. Era paşnică. Senină.

   Şi Isus iradia lumină la capătul cărării. Zâmbea. Petru păşea spre lumină ca şi cum aceasta ar fi fost singura lui speranţă. Când a ajuns la jumătatea distanţei, am auzit cu toţii tunetul. Bubuitul lui l-a făcut să se oprească. L-am văzut că întoarce capul şi priveşte în sus, spre cer. A văzut norii. A simţit vântul. Şi s-a cufundat. Şi ce-a mai ţipat!

   Dar o mână a apărut prin perdeaua de apă şi l-a ridicat pe Petru. Fulgerul a luminat din nou şi am văzut faţa lui Isus. Am observat ca zâmbetul Îi dispăruse şi chipul Lui exprima durere. Se părea că nu-I vine să creadă că eram atât de lipsiţi de credinţă. Ceea ce pentru noi era pericol, pentru El era un simplu ocol. Aş fi vrut să-L întreb: "Ţie nu Ţi-e frică, Isus?"

   Dar nu am spus nimic. Înainte să-mi dau eu seama, El era deja în barcă, alături de noi.

   Marea s-a liniştit ca prin farmec şi a devenit unduitoare ca mătasea. Vânturile s-au potolit. Norii s-au despicat şi lumina dulce a lunii s-a revărsat deasupra apei.

   Toate acestea s-au întâmplat instantaneu. Nu a fost nevoie de tot restul nopţii. Nici măcar de o oră, şi nici de un minut. S-a întâmplat într-o clipită.

   De la haos la calm. De la panică la pace.

...............

   ...şi am făcut singurul lucru pe care-l puteam face: AM CĂZUT LA PICIOARELE LUI ŞI M-AM ÎNCHINAT.

...............

   L-am văzut pe Dumnezeu, pe Dumnezeul  care nu poate sta liniştit când furtuna este puternică. Pe Dumnezeul care îngăduie să mă tem suficient de mult ca să am nevoie de El şi apoi să Se apropie suficient de mult ca să-L pot vedea. Pe Dumnezeul pentru care furtunile prin care trec sunt cărări pe care păşeşte spre mine.

   L-am văzut pe Dumnezeu. A fost nevoie de o furtună ca să-L văd, dar L-am văzut. Şi nu voi mai fi niciodată acelaşi.