Furia și răbdarea

Isus spuse o parabolă despre un rege care dori să-şi regleze conturile cu slujitorii săi (Mat. 18:23–35). Un anumit slujitor a fost adus la rege cu o datorie ce era practic de necalculat şi realistic de neplătit. Confruntându-se cu perspectiva de a fi vândut ca sclav cu întreaga familie, l-a implorat pe stăpân să aibă răbdare cu el. Iar stăpânul, care trebuie să fi fost un om cu incredibil de multă răbdare, i-a iertat toate datoriile. Ceva mai târziu acest slujitor s-a întâlnit cu un alt slujitor care îi datora o suma consistentă, dar plătibilă. Luându-l de gât, îşi ceru banii înapoi. Când celălalt slujitor căzu în genunchi şi-l imploră „Ai răbdare cu mine,” cererea însă intră în nişte urechi surde, iar acesta fu aruncat în închisoare.

Această parabolă ilustrează grafic contrastul dintre omul furios şi cel răbdător. Stăpânul a arătat o răbdare izvorâtă dintr-o inimă generoasă şi a acordat iertare necondiţionată. Slujitorul iertat, când s-a confruntat cu o chestiune asemănătoare dar mai puţin serioasă, a luat taurul de corne şi, cu fapte şi cuvinte furioase, a arătat că nu învăţase lecţia iertării gratuite şi generoase.

Scripturile ne învaţă să ne lepădăm de viciul distrugător de suflet al furiei, ca atunci când ne dezbrăcăm de o haină pătată, care ne strânge sau care nu ni se potriveşte. (Col. 3:8–9). Iacob ne spune că mânia (furia) omului nu generează neprihănirea pe care o cere Dumnezeu (1:20). Puritanul englez Thomas Manton scria că „furia îl împiedică pe om să ajungă la starea de neprihănire şi să împlinească acea datorie pe care o cere Dumnezeu în Cuvântul Său.” Un om furios trebuie ocolit spun Proverbele 22:24. “Stăpâniţi-vă furia şi uitaţi de mânie! Nu vă agitaţi! Nu duce decât la rău” (Ps. 37:8). Furia păcătoasă lasă vătămare în urma sa, îndepărtează oamenii şi cu siguranţă nu atrage oamenii la Cristos. În mod tragic, dă ocazie adversarului, duşmanul sufletelor – Diavolul (Ef. 4:26–27).

Dimpotrivă, virtutea divină a răbdării trebui îmbrăcată ca o haină a aleşilor lui Dumnezeu (Col. 3:12). Răbdarea este descrisă de Charles Spurgeon ca fiind „un har pe cât de dificil pe atât de necesar, şi la fel de greu de obţinut pe cât este de nepreţuit atunci când este obţinut.” Fără dubiu, este un rod al Duhului dificil de cultivat şi de întreţinut. Şi totuşi, este dovada unei credinţe adevărate şi vii, ca şi o podoabă a doctrinei sănătoase (Westminster Mărturie de credinţă, 16.2).

Şi atunci de ce este atât de greu de obţinut? Desigur, unul dintre motive este faptul că noi căutăm mulţumirea şi satisfacţia imediată în atât de multe din aspectele vieţii. Râdem la auzul rugăciunii: “Doamne, am nevoie de răbdare şi am nevoie de ea acum!” Dar ca s-o spunem pe aia dreaptă este probabil mai relevantă decât am vrea noi să recunoaştem—ca atunci când suntem prinşi în trafic sau când ne simţim frustraţi de un calculator ce nu cooperează, şi aşa mai departe. O altă cauză pentru care este greu de obţinut este aceea că adesea nu agreăm felul în care vine. Romani 5:3 spune, “Suferinţa produce răbdare,” iar Iacob 1:3 spune, “Încercarea credinţei voastre produce îndelunga răbdare.” În ambele cazuri rezultatul este îndelunga răbdare—capacitatea de a rămâne sub imense greutăţi şi presiuni fără să cedăm. Şi ceea ce generează acest lucru este partea dificilă: suferinţa, încercarea, greutăţile. Am prefera o cale mai uşoară pentru obţinerea rodului acestuia, dar acesta e modul în care lucrează Dumnezeu!

Puţine pasaje îşi concentrează atenţia ca Iacob 5:7–11: “Deci, fraţilor, fiţi răbdători până la venirea Domnului. Vedeţi cum aşteaptă fermierul nepreţuitul rod al pământului, având răbdare ca acesta să răsară… Fiţi şi voi răbdători.” Vieţile noastre sunt pline de zone în care răbdarea ne este pusă la încercare: aşteptarea răspunsurilor la rugăciune, aşteptarea îndrumărilor lui Dumnezeu, aşteptarea să se ivească roadele (în viaţa noastră şi a altora), aşteptarea ca necazurile să se sfârşească, aşteptarea ca un membru din familie sau un prieten să vină la Cristos sau să se întoarcă la Cristos, aşteptarea întoarcerii lui Cristos; aşteptarea ca imaginea lui Cristos să fie perfect imprimată în fiinţa noastră.

Şi, desigur, avem nevoie de răbdare atunci când avem de-a face cu alţii ce sunt păcătoşi (aşa cum suntem şi noi!). Cel mai puternic impuls de a avea răbdare cu ceilalţi este simplul fapt de a ne aminti cât de răbdător este Dumnezeu cu noi. Una din calităţile de bază ale unui artist este răbdarea. Capodoperele detaliate şi sofisticate nu sunt făcute peste noapte. Lucrul progresează încet, cu câte o tentă de culoare odată, având permanent scopul în minte. Artistul vizualizează produsul finit, şi cu trudă sârguincioasă, o aduce la viaţă. Puritanii au folosit această idee într-una din rugăciunile găsite în cartea „Valea viziunii”.

Dacă există urme ale iubirii artistice a lui Cristos în fiinţa mea, fie ca El să lucreze asupra mea cu pensula sa divină până când imaginea sa completă va fi obţinută, iar eu voi fi copia perfectă a sa, Stăpânul Meu.

Felul în care reflectăm, într-o măsură din în ce mai mare, răbdarea pe care Dumnezeu ne-o arată în fiecare zi şi în fiecare moment al vieții noastre.