Fiul risipitor

Sursa:

www.resursecrestine.ro

• Autor: Lucica Boltaşu

A încercat să se ascundă sub o ştreaşină. Picurii mari, pătrundeau prin cămaşa subţire şi fiori reci îi cuprinseseră tot trupul. Uită pentru o clipă de ce se afla acolo...Preocupat de el însuşi, privi în jur. Nimic cu care să se poată înveli. Tremuratul se accentuă şi dinţii începură să clănţăne. Sentimentul inutilităţii şi neputinţei îl făcu să se gândească la trecut, la pridvorul casei părinteşti, la docilul său frate,la zâmbetul mamei...Îşi revăzu tatăl înlăcrimat, iar ultimele cuvinte înaintea despărţirii îi răsunau cu putere în minte... "Fiule, asta e partea ta de moştenire. Fă ce vrei cu ea dar ai grijă, tentaţiile lumii sunt mari, nu te lăsa ispitit!" Nu voia să-l lase să plece, dar nu s-a împotrivit. La urma urmei era adult şi alegerile îi aparţineau. Cât de bucuros fusese atunci...visa libertatea, se simţea puternic, invicibil. Cu mâinile adânc înfipte în buzunare, ţinând strâns teancurile de bacnote, păşise în necunoscut. Nici măcar o umbră de părere de rău, nimic.

Anii au trecut...A gustat plăcerile lumii cu o furie oarbă, de necontrolat. Nu i-a păsat de nimic, până în clipa în care, nu mai avea nimic şi el însuşi era un nimic...Cu buzunarele goale, cu trupul piele şi oase, cu sufletul zdrenţuit şi inima sfâşiată se gândi la o evadare. O evadare totală, laşă. Îi era ruşine. Avusese totul şi acum...Şi-a pierdut propria identitate. Ghiorţăitul stomacului îi aminti că nu mâncase de două zile. Ar fi poftit roşcovele râtanilor dar nici pe alea nu le putea avea. Noroi, ploaie, frig, vânt...şi se face noapte în curând. Brrrr, frigul îl înţepeneşte. Căutând din priviri un loc mai potrivit unde să se ascundă, văzu nu departe, un hambar părăsit. Îşi dădu cu degetele prin părul zburlit şi ud şi clătinându-se, se îndreptă înspre acolo. Într-un colţ, nişte paie mucegăite îl ademeneau să se întindă. Decât nimic...

Vântul şuiera printre scândurile rupte, ploaia lovea ţiglele îmbătrânite de vreme iar el, extenuat de drum, adormi imediat. Scârţâitul cumpenei fântânii din apropiere, îi acompania sforăitul zgomotos. Se visă acasă, îmbrăcat în haine alese, visă mătăsurile moi din aşternuturi, masa îmbelşugată, pe mama, fratele, pe tatăl său....Se trezi scuturat de friguri. Ghemuit pe paiele reci şi umede, oftă adânc. Un gând îi veni în minte. Acasă... Se va întoarce acasă. Îşi va cere iertare tuturor dar, mai ales tatălui său. Atât de bine înţelege acum vorbele ce i le-a spus la plecare..."Fiule! Ai grijă!"

S-a crezut înţelept dar a fost un nebun. Nu s-a temut de nimeni, nu a ascultat de nimeni. Şi a pierdut...Începu să plângă amar. În minte îi veni un gând..."Începutul înţelepiunii este frica de Domnul!" ..."Bucură-te tinere de tinereţea ta!"...Dar oare chiar s-a bucurat?

Cu inima bătându-i puternic în piept, odată cu ivirea zorilor, se porni pe drumul de întoarcere spre casă. Tălpile sângerau, dar nu mai simţea durerea, nici foamea, nici frigul, nimic. Apropiindu-se de sat, i se înmuiară picioarele. În zare, văzu pe tatăl său aşteptând la poartă. Făcea acest lucru în fiecare zi, nutrind speranţa că fiul său se va întoarce cândva. Se revăzură cu mare bucurie şi el, fiul, realiză câtă dragoste i-a purtat tatăl său în toţi aceşti ani. Nu l-a mustrat, nu l-a pedepsit. I-a pregătit o haină nouă aleasă, i-a pus un inel pe deget şi cu lacrimi în ochi i-a spus: "Bine-ai venit acasă!"

Fiule risipitor:

"Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările!" (Prov. 3:5-6)

Amin!

15/12/13, Barcelona - Lucica Boltasu