Familia mierlei din vasul de flori

"Ia veniţi încoace, copii! Ghiciţi, cine este noul nostru colocatar?" Beniamin şi Ionatan vin în goană cu feţele întrebătoare. Arăt către colţul vasului mare de flori din faţa ferestrei. "Oh, un cuib!" - "Sunt şi ouă înăuntrul" - "Trei ouă verzii" - "Ce pasăre le-o fi făcut?" Cuprinşi de agitaţie, băieţii vorbesc de-a valma, "în primul rând, o să fim atenţi să vedem cine va veni la cuib."

În timp ce noi fusesem plecaţi în concediu, păsărelele evident se simţiseră nederanjate şi-şi construiseră cuibul în vasul de flori care atârna în faţa ferestrei noastre.

Încă ne mai sfătuiam cum i-am putea observa cel mai bine pe noii noştri colocatari, când zărirăm o pasăre cenuşie zburând în cuib. "O mierlă!" exclamă Ionatan. "Ne-a văzut şi îi e frică." Ne-am tras puţin înapoi, pentru a nu o deranja.

Am plecat să caut o perdea mai scurtă, timp în care Ionatan a cules noi informaţii despre mierle. "Mierla cloceşte ouăle timp de 14 zile", spuse el agitat, ţinând în mâini o carte despre păsări. "După ce ies, puişorii sunt orbi timp de opt zile. De-am şti numai de cât timp sunt depuse ouăle..." Ne-am putut da seama de asta deja în ziua următoare, când am remarcat un alt ou în cuib. Deci clocitul urma abia să înceapă.

Întreaga familie era bucuroasă. Acum puteam pândi de foarte aproape şi comod ceea ce urma să se mai întâmple în cuibul mierlei. M-am pregătit să fac o fotografie, montând aparatul pe un trepied. Trebuia să mă mişc în cea mai mare linişte, căci păsărelele se speriau la cea mai mică mişcare.

Ionatan număra zilele care treceau, între timp am constatat că aproape numai femeiuşca stătea pe ouă. Uneori le lăsa chiar nesupravegheate. Numai din când în când, cam o dată pe zi, venea bărbătuşul mierlei şi se aşeza puţin pe ouă, dispărând apoi imediat.

În cea de-a 14-a zi a ieşit dintr-un ou primul pui de mierlă, de fapt mierla-mamă a rupt coaja cu ciocul şi l-a ajutat pe puişorul golaş şi orb să iasă din găoace. În ziua următoare mama mai sparse alte două coji şi în ziua cealaltă îl ajută pe cel de-al patrulea pui să iasă. Imediat cuibul fu curăţat de resturile de coji de ou.

Am rămas uimiţi: Din acest moment mierloiul-tată putea fi văzut iarăşi foarte des. Odată Ionatan a observat peste o oră tot ceea ce se întâmpla. Mierloiul-tată a venit în tot acest timp de cinci ori la cuib, şi de fiecare dată cu ciocul plin. Aducea viermi şi gândaci. Mierla-mamă în schimb, venea cam la fiecare cinci minute. Ea zbura numai foarte aproape să caute de mâncare. Tatăl dimpotrivă, întreprindea expediţii în toată regula. Perechea de mierle trăia într-un anumit sector, pe care-l delimitau faţă de "intruşi" prin trilurile lor.

Când, pentru o clipă, au dispărut amândoi părinţii, am deschis repede fereastra pentru a face o fotografie. Puişorii deschiseră ciocurile ca atunci când veneau părinţii să-i hrănească, în curând ne-am dat seama care era cauza: zgomotul produs de deschiderea ferestrei era foarte asemănător cu cel produs de zborul mierlei către cuib.

Într-o zi s-a iscat o furtună puternică. Am privit îngrijoraţi spre cuib şi ne-a mişcat adânc ce am putut vedea: mierla mamă îşi desfăcuse larg aripile, în formă de evantai, peste întregul cuib. Ploaia o lovea necontenit, însă sub aripile ei puişorii au rămas uscaţi. "Cel ce stă sub ocrotirea Celui Prea Înalt şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic..." Aceste cuvinte din Psalmul 91 ne erau acum atât de plastic zugrăvite înaintea ochilor. Familia mierlei urma să ne mai amintească şi de alte afirmaţii ale acestui psalm.

Era în aprilie şi de fapt mult prea cald pentru acest anotimp. Astfel că mierla-mamă şi-a întins iarăşi penele ca un evantai peste cuib. Puii stăteau de această dată la umbră. Spre deosebire de poziţia pentru ploaie, acum mierla stătea în picioare, ţinând ciocul puţin deschis. Părea în felul acesta că ar fi căutat să tragă aer în piept.

În Psalmul 91 stă scris în continuare: "El te va acoperi cu penele Lui, şi te vei ascunde sub aripile Lui." Acum până şi copiii înţelegeau acest cuvânt din Biblie. Cu siguranţă nu-l vom mai uita niciodată.

După opt zile, micuţii şi-au deschis ochii. De acum încolo nu-şi mai deschideau ciocurile decât când îi vedeau într-adevăr pe părinţi. Puişorii erau acum acoperiţi de pene. Părinţii lor aveau multe de făcut pentru a sătura cele patru cioculeţe înfometate. Ionatan îşi dădu cu părerea că părinţii puişorilor cărau în fiecare zi o cantitate de mâncare comparabilă cu conţinutul a cinci cărucioare de alimente de la supermarket pentru familia noastră. După ce-i hrăneau, părinţii se îngrijeau să deretice locuinţa, în acest scop, ciuguleau biluţele albicioase de găinaţ ale puişorilor.

Puii crescură repede şi penele erau tot mai dese. Unul din cei patru era deosebit de mare. De cele mai multe ori era deasupra tuturor celorlalţi în cuib. În sfârşit, după alte şase zile îşi luă primul zbor în grădină. Mierla şi mierloiul îl urmară foarte agitaţi. Băieţandrul cel zburdalnic nici nu putea să zboare drept; zborul lui era mai degrabă un săltat, în ziua următoare îşi luă zborul al doilea pui, iar peste încă o zi urmară cei doi mai micuţi. Cu toţii nu se mai întoarseră la cuib.

În grădină am mai putut observa un timp cum mama îşi hrănea în continuare puişorii.

Numai că nu ne-am dat prea bine seama dacă o făcea cu toţi cei patru sau numai cu cei mai slabi. Acum puteam să plantez din nou flori proaspete în ghiveciul din fereastră.

Observând familia aceasta a mierlei, am rămas încă odată uimiţi. Cu câtă înţelepciune a creat Dumnezeu animalele şi păsările! De aici am învăţat să înţelegem mai bine Cuvântul Lui, în special exemplul grijii sale faţă de noi: "Uitaţi-vă la păsările cerului! Ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?" (Matei 6:26)