Evanghelistul Luca

Când scrii sau vorbeşti despre evanghelistul Luca, nu te poţi plânge că nu ai suficient material bibliografic de unde să te inspiri. Luca este singurul autor neevreu de origine greacă şi, pe lângă Evanghelia care-i poartă numele, a mai scris şi prima cronică a Bisericii primare, care se încheie abrupt cu Pavel în calitate de întemniţat al Romei, cititorul fiind obligat să-şi imagineze că această istorie continuă până la răpirea Bisericii. Cred că Domnul Isus va ţine cont de Faptele Apostolilor, în versiunea ei continuată, când îi va răsplăti pe sfinţi, în cer, înainte de Nunta Mielului. Evanghelia lui Luca are o influenţă deosebită pentru cei din civilizaţia vestică, pentru că aceştia sunt adevăraţii moştenitori ai culturii greco-romane. Luca era originar din Antiohia Siriei sau poate din Filipi. El era un om cult şi educat, cu un vocabular elevat şi cu o minte ordonată, selectivă, în funcţie de scopul urmărit. Ca artist şi slujitor al Cuvântului, Luca împleteşte stilul jurnalistic cu abordarea sensibilă a istoriilor personajelor sale. Scrie pentru neevrei, dar nu fără a cunoaşte în mod temeinic cultura greacă şi cultura evreiască. Arheologii biblici şi istoricii îi recunosc lui Luca exactitatea datelor istorice şi a numelor geografice folosite în cărţile sale. Luca a fost evanghelist, misionar, istoric, medic, consilier al apostolului Pavel, cercetător sârguincios şi culegător de informaţii care l-au ajutat, prin puterea Duhului Sfânt, să se adreseze unui magistrat roman pe nume Teofil, care înseamnă „iubitor de Dumnezeu”, şi să-i pună la dispoziţie Evanghelia şi Faptele. Totuşi publicul ţintă al evanghelistului Luca nu era doar o persoană sau doar un popor, ci noi credem că el s-a adresat tuturor oamenilor din orice generaţie, din orice popor şi din orice timp al erei creştine. El confirmă cu prisosinţă adevărul potrivit căruia cine caută în mod onest şi fără prejudecăţi adevărul divin, până la urmă îl găseşte. Domnul Isus a spus ucenicilor, referitor la stăruinţa în rugăciune: „... cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Fiindcă oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide.” (Luca 11.9-10) Înainte de a se apuca să scrie evanghelia sa, doctorul Luca avea deja cunoştinţă despre acei „mulţi” care s-au apucat să descrie cu detalii viaţa Mântuitorului Isus Hristos şi „au ajuns slujitori ai Cuvântului”. Teofil nu era străin cu totul de evenimentele care s-au petrecut în Israel cu privire la viaţa, moartea şi învierea lui Isus Hristos. Dar avea nevoie de o cunoaştere mai temeinică, de o cunoaştere sistematică, mai adâncă decât tot ceea ce primise până atunci prin viu grai. Asta înseamnă înrădăcinarea credinţei noastre în Hristos Isus ca Persoană. A fi „slujitor al Cuvântului” înseamnă să cunoşti personal pe Isus Hristos şi să-L mărturiseşti altora cum a făcut Luca pentru Teofil, şi cum trebuie să facem fiecare dintre noi cu prietenii noştri. Munca de a scrie o carte care să exprime adevărul, şi numai adevărul, nu este una simplă, nu este la îndemâna oricui. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Luca a corespuns în totul acestor exigenţe. Putem spune că Duhul Sfânt l-a ales pe Luca să scrie Evanghelia şi Faptele şi, la rândul său, Luca a ales din toată inima să strângă preţioase şi importante informaţii „de la obârşia lor”, pentru a structura cartea care-i poartă numele. Se presupune că el a stat de vorbă cu Maria, mama Domnului, primind anumite informaţii despre copilăria lui Isus şi despre familia în care Mântuitorul a crescut ca ajutor de nădejde al teslarului Iosif. Luca i-a consultat, de asemenea, pe toţi apostolii Domnului care mai erau în viaţă la vremea aceea. Este evident că pentru Faptele Apostolilor sursele principale au fost apostolul Petru, (capitolele 1-12), iar pentru partea a II-a a cărţii, de la capitolul 13 la 28, a stat de vorbă pe îndelete cu apostolul Pavel, care îi era şi prieten apropiat, ca să nu mai spunem că la anumite evenimente şi întâmplări din Fapte a fost martor ocular din umbră. Cât priveşte datele referitoare la perioadele în care au domnit împăraţii Romei şi ai Palestinei din primul veac al erei creştine, este sigur că evanghelistul Luca a consultat arhivele oficiale, în aşa fel încât istoricii reputaţi ai lumii au recunoscut acurateţea şi exactitatea informaţiilor pe care le dă autorul în Evanghelie. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, nimic nu este scris cu aproximaţie sau în contradicţie cu istoria laică, ci totul este perfect, rezistând la orice critică ştiinţifică instrumentată de cercetătorii moderni ai istoriei creştinismului. Luca nu intră în contradicţie cu celelalte evanghelii, deoarece scopul său central a fost să-L descrie pe Isus ca Fiu al omului, care a murit ca să mântuiască pe toţi păcătoşii din lume. Pavel îl numeşte „doctorul preaiubit” în Coloseni 4.14, dar nu numai pentru trup, ci şi pentru suflet, prin cele două cărţi pe care le-a scris. În Evanghelia sa Luca scrie despre ceea ce Isus a început să facă şi să înveţe, iar în Fapte despre ceea ce Isus a continuat să facă şi să înveţe, prin Duhul Sfânt şi prin Biserica Sa. Acest adevăr, evanghelic cu adevărat, stă la baza identificării Domnului Isus cu Biserica din orice veac atunci când aceasta trece prin persecuţii, aşa cum se întâmplă şi în zilele noastre în multe ţări islamice şi comuniste. De aceea, Domnul Isus probabil l-a şocat pe rabinul Saul din Tars când, de la înălţimea cerurilor, l-a întrebat: „Pentru ce Mă prigoneşti?” Evanghelistul Luca evidenţiază laudele pe care credincioşii le aduc Domnului, aşa cum reiese din primele două capitole unde se găsesc imnurile intonate de credincioşi. Rugăciunea şi rolul Duhului Sfânt sunt de asemenea scoase în relief de către Luca, ele fiind valori importante ale vieţii creştine. Luca, deşi era grec, poseda totuşi o cunoaştere aprofundată a temelor principale din iudaism, datorită unei susţinute munci de cercetare la faţa locului. El este în felul acesta primul istoric al Bisericii. Viaţa de rugăciune a Domnului Isus, compasiunea Lui pentru cei năpăstuiţi şi capacitatea de a le fi alături explică într-un fel aparte prezenţa femeilor şi a copiilor în Evanghelia lui Luca. O altă trăsătură a acestei Evanghelii este misionarismul ei, surprins de Luca în momentul răspândirii Evangheliei la Neamuri. De asemenea, o altă valoare certă expusă de Luca în evanghelie este ucenicia în şcoala Domnului Isus. Luca urmăreşte cu atenţie procesul de formare şi instruire a ucenicilor Domnului Isus până la Golgota şi după aceea, după Învierea din morţi, când Hristos li S-a arătat în diferite locuri, cu diferite ocazii, la o persoană individuală sau unui grup de persoane, spre a le consolida credinţa în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu. Luca ne arată cu multă măiestrie şi convingere că în Omul Desăvârşit, care este Isus Hristos se găsesc toate elementele idealului de viaţă plăcut înaintea Tatălui ceresc. Toate acestea le găsim pe calea crucii la care Mântuitorul ne cheamă pe fiecare, ca să păşim pe urmele Lui. Pentru aceasta este necesar să plătim preţul ascultării de El printr-o alegere corectă, ştiut fiind faptul că ascultarea este organul cunoaşterii spirituale. Evanghelia lui Luca este cea mai completă dintre toate evangheliile şi are o continuare în cartea Faptelor Apostolilor. Cuvântul cheie al Evangheliei lui Luca este iubirea care aduce bucurie în viaţa celor mântuiţi, deoarece această iubire este forţa transformatoare a oamenilor. Cele 4 evanghelii sunt un tablou complet al lui Isus Hristos. Personajul central al evangheliilor era prea mare pentru ca să-L poată cuprinde o singură evanghelie. Noi astăzi nu suntem chemaţi să schiţăm o a cincea evanghelie, pentru că am păcătui înaintea lui Dumnezeu, care ne interzice în mod clar acest lucru. Dar avem în schimb datoria şi, în acelaşi timp, bucuria de a duce miresmele Evangheliei lui Dumnezeu pretutindeni în lume. Odată un magistrat roman spunea unor creştini din faţa sa: „Noi, romanii, am adus dreptul în lume; grecii au adus înţelepciunea şi iubirea de frumos. Dar voi, creştinii, ce aduceţi lumii noastre?” Răspunsul imediat pe care l-au dat fără ezitare cei întrebaţi a fost următorul: „Noi aducem dragostea lui Dumnezeu pentru orice om şi pentru orice naţiune.” Ultimul verset al Evangheliei lui Luca ne arată ce făceau primii creştini după ce Mântuitorul S-a înălţat la cer din mijlocul lor: „Şi tot timpul stăteau în Templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu. Amin.” (Luca 24.53)