Eu Nu Sunt Special

Se vindea, cu câțiva ani în urmă, o carte cu ilustrații pentru copii intitulată You Are Special, scrisă de Max Lucado. Luând doar titlul cărții ca punct de plecare, cred că ar fi de folos să medităm la înțelesul acestei scurte fraze, la mesajul ei, care se insinuează cu putere mai ales în mintea unui copil.

Ești tu special? Sunt eu special?

Cercetând cu atenție prin casele noastre, s-ar putea să găsim idea, chiar dacă nu cartea, instalată confortabil, ca la ea acasă. Este simptomul unei boli ce nu ține seamă de vârstă și se contractează din fragedă copilărie.

Dacă ideea în discuție s-ar limita la aspectul de unicat al fiecărui individ născut pe planetă, n-ar fi nimic rău în ea. Sunt unic și tot așa ești și tu. Calificativul ”special”, însă, poartă o conotație ”specială”, dincolo de înțelesul pur distinctiv. A declara pe cineva ca atare înseamnă a-l plasa deasupra semenilor, a-i recunoaște calități, merite și drepturi ieșite din comun. Și tocmai aici rezidă caracterul nociv al acestei concepții.

În secret, mai fiecare om visează, speră sau crede, că este special; mai frumos, mai dotat cu talente, mai inteligent, mai bine echipat pentru succes. Ideea se răsfrânge și asupra mediului în care-și duce viața. Familia mai bună, satul natal mai pitoresc, orașul în care locuiește mai modern, biserica de care aparține mai spirituală, grupul cu care se întâlnește mai select, clubul la care s-a înscris ca membru mai exclusivist, etc. Ideea nu este decât o altă formă a mândriei, și încă una foarte prost deghizată.

Cartea amintită se adresează tuturor copiilor, după cum de boala mândriei suferă toți oamenii. Numai că, de îndată ce toți indivizii devin speciali, termenul respectiv își pierde semnificația, căpătând înțelesul de ”comun”. Mai mult, mă încearcă o serioasă bănuială că adjectivului ”special” îi stă mai bine alături de lucruri, obiecte, situații, evenimente, etc, nu lângă mine, sau lângă tine.

În biserica din Corint toți credincioșii erau contaminați de acest microb al elitismului: “fiecare din voi zice” (1 Corinteni 1:12). Cazul semnalat de apostol vizează apartenența la un anumit grup. Biserica fusese divizată în cercuri de influență și apartenență, iar rezultatul nescontat a fost dezbinarea, cu consecința ei firească – certurile: “Vreau să spun că fiecare din voi zice: “Eu sunt al lui Pavel!” – “și eu, al lui Apolo!” – “și eu, al lui Chifa!” – “și eu, al lui Christos”.

Enormitatea concepției respective este evidențiată de apostol prin câteva întrebări retorice. Poate fi trupul lui Christos împărțit? A fost Pavel răstignit pentru careva dintre ei? În numele lui Pavel au fost ei botezați?

În capitolul al treilea din 1 Corinteni Pavel afirmă că Dumnezeu n-a făcut pe nimeni auto-suficient în lucrare: “Cine este Pavel? Și cine este Apolo? Niște slujitori ai lui Dumnezeu, prin care ați crezut, și fiecare după puterea dată lui de Domnul” (3:5). Slujitorul este eficient în lucrarea creștină numai în măsura în care este îmbrăcat cu putere de Sus. Nu prin resurse proprii. Concluzia logică, la care ajunge apostolul, este că lucrătorii în Împărăția lui Dumnezeu ar trebui să se considere “nimic” (3:6-7). Departe de a fi speciali! O concluzie care nu place omului firesc.

Slujitorii lui Dumnezeu sunt “împreună lucrători” cu El și unii cu alții, opusul colaborării în spirit de egalitate fiind competiția, prima invenție a celui Rău, implantată apoi în lume, devenită principiul guvernant al tuturor afacerilor omenești. Competiția este una din influențele cele mai răspândite ale lumii asupra bisericilor, una din cele mai greu de detectat în persoana proprie și de contracarat în comunitate.

În continuare, apostolul are grijă să atingă și struna pozitivă a aceluiași adevăr, declarând că lucrătorii sunt “tot una” (3:8). Ce-i deosebește unii de alții este doar “osteneala” lor, aceasta constituind și criteriul departajării finale (2:8). Deci, fără Dumnezeu lucrătorii sunt nimic, (vezi Ioan 15:5), iar unii față de alții sunt tot una (adică egali, urmărind același scop, fiecare lucrând cu echiparea primită). Este adevărat că a fi “împreună lucrători cu Dumnezeu” (3:9) nu-i puțin lucru, dar apostolul pune lucrurile în perspectiva corectă, privindu-le din toate unghiurile, astfel ca cei ce lucrează pentru înaintarea Împărăției să nu piardă perspectiva, punând accentul numai pe unul din aspectele lucrării, de obicei aspectul care le convine.

Rareori vom auzi pe cineva declarându-se inferior, lucru care ne-ar face să ciulim urechile. Nu cumva este vorba de o falsă smerenie? Nu cumva, prin declarațiile sale, omul respectiv așteaptă doar să fie contrazis?

Psihologia umană este mai complicată decât pare. Mulți oameni nu sunt conștienți de pârghiile interioare care le determină comportamentul și nu cunosc motivațiile acțiunilor pe care le săvârșesc.

Eu nu sunt special.

Ești tu?

http: //agapianus. wordpress. com