Durere de nedescris

   Printre cele câteva răspunsuri pe care credem că le ştim şi cele multe pe care nu le ştim, se află următorul: moartea e groaznică. Moartea amputează un mădular al vieţii. Aşadar, Isus a plâns. Iar în lacrimile Lui găsim permisiunea să le vărsăm pe ale noastre. F. B. Meyer scria:

   " Isus a plâns. Petru a plâns. Credincioşii efeseni au plâns pe umărul Apostolului a Cărui faţă nu aveau să o mai vadă niciodată. Cristos stă lângă fiecare persoană care se tânguieşte şi îi spune: "Plângi, copilul Meu, plângi, căci şi eu am plâns." Lacrimile eliberează creierul încins precum eliberează o ploaie norii plini de electricitate. Lacrimile descarcă agonia insuportabilă a inimii aşa cum descarcă o revărsare a apelor peste dig presiunea care apasă asupra Lui. lLcrimile sunt materialul din care cerul îşi ţese cel mai strălucitor curcubeu."

   Nu ştim cât a plâns Isus. Nu ştim cât a plâns David. Ştim însă cât plângem noi, iar timpul pare atât de trunchiat. Egiptenii umblă în haine negre timp de şase luni. Unii musulmani poartă haine de doliu timp de un an. Evreii ortodocşi înalţă rugăciuni pentru un părinte decedat în fiecare zi, timp de unsprezece luni. Cu numai cincizeci de ani în urmă, americanii de la ţară purtau pe braţ banderole negre timp de mai multe săptămâni. Iar astăzi? Oare numai eu am senzaţia că încercăm să ne risipim mai repede durerea?

   Lacrimile sunt materialul din care cerul îşi ţese cel mai strălucitor curcubeu.

   Durerea cere timp. Oferă-ţi timp. "Înţelepţii se dedică suferinţei şi durerii". Poate că verbul a se tângui este unul străin pentru lumea noastră, însă nu şi pentru lumea Scripturii. Şaptezeci la sută din psalmi sunt poeme ale durerii. Ei bine, Vechiul Testament conţine o carte a plângerilor. Fiul lui David scria: "Suferinţa este mai bună decât râsul, căci întristarea are un efect purificator asupra noastră".

   Explorăm cele mai profunde aspecte ale vieţii în peştera durerii. De ce mă aflu aici? Încotro mă îndrepr? Plimbările prin cimitir generează nişte întrebări grele, dar vitale. David a dat frâu liber potopului remuşcărilor lui: "Nu mai pot gemând! În fiecare noapte îmi stropesc aşternutul şi-mi scald patul cu lacrimi".

   Şi apoi, mai târziu: "Mi se sfârşeşte viaţa în durere şi anii în suspine. Mi s-au sleit puterile din pricina fărădelegii mele şi-mi putrezesc oasele."

   Eşti supărat pe Dumnezeu? Spune-I! Dezgustat de Dumnezeu? Exprimă acest lucru. Sătul să le mai spui altora că te simţi bine, când de fapt nu este aşa? Spune adevărul! Prietenii mei, Thomas şi Andrea Davidson, aşa au făcut. Un glonţ deviat de la ţintă l-a smuls pe fiul lor, Tyler, în vârstă de 14 ani, din viaţa lor. Tom scrie:

   "Am fost bombardaţi cu întrebarea:"Ce mai faceţi?"...Ceea ce aş fi vrut să le spun într-adevăr tuturor era: "Ce credeţi că facem* Fiul ne este mort, viaţa ne este mizerabilă şi aş vrea ca lumea să înceteze să mai existe."

   Poate că David ar fi folosit un limbaj diferit. Sau poate că nu. Un lucru e cert. El a refuzat să îşi ignore durerea. David a chemat poporul la jale. A făcut din jale un protocol public. A refuzat să poleiască sau să minimalizeze moartea. A înfruntat-o, a luptat cu ea, a provocat-o. Însă nu a negat-o. După cum explică fiul său Solomon: "Bocitul îşi are vremea lui."

   Acordă-ţi timp pentru asta. Înfruntă-ţi durerea cu lacrimi, timp şi - încă ceva - înfruntă-ţi durerea cu adevăr. Pavel îi îndemna pe tesaloniceni să se întristeze, dar nu voia ca creştinii să îşi facă griji pentru ei ca unii care nu au nicio speranţă, ca şi cum mormântul ar fi ultimul cuvânt. Dumnezeu are ultimul cuvânt asupra morţii. Şi dacă-L asculţi, El îţi va spune adevărul despre cei dragi ai tăi. Ei au fost externaţi din spitalul numit Pământ. Tu şi cu mine încă mai străbatem coridoarele, simţim mirosul de medicamente şi mâncăm fasole verde şi gelatină de fructe la desert de pe tăvi de plastic. Ei, în timpul acesta, se bucură de picnicuri, inhalează aerul primăverii şi aleargă printre flori care le ajung până la genunchi. Ţi-e îngrozitor de dor de ei, dar poţi nega oare adevărul? Ei nu mai au parte de nicio durere, îndoială sau luptă. Sunt într-adevăr mai fericiţi în cer. Şi nu-i vei vedea oare în curând? Viaţa trece pe lângă noi cu viteza luminii.

   Când îţi duci copiii la şcoală, plângi tu ca şi cum nu îi mai vedea niciodată? Când îţi laşi soţia la magazin şi te duci să parchezi maşina, îţi iei oare un ultim bun-rămas de la ea? Nu. Când spui: "Pe curând", o spui cu toată sinceritatea. Când te afli la cimitir şi priveşti pământul moale şi proaspăt ridicat şi promiţi "Pe curând", tu spui adevărul. Doar o fărâmă dintr-o clipă eternă vă desparte de reunire.

   Nu trebuie să te întristezi ca ceilalţi, care n-au nădejde.

   Deci, haide, înfruntă-ţi durerea. Adună-ţi timp. Permite-ţi să plângi. Dumnezeu înţelege. El cunoaşte suferinţa provocată de un mormânt. Şi-a îngropat Fiul. Însă El cunoaşte şi bucuria învierii. Şi, prin puterea Lui, o vei cunoaşte şi tu.