Dovada scrisă

Dacă mi se întâmplă vreodată să mă îndoiesc de faptul că Dumnezeu ascultă şi răspunde la rugăciunile noastre, îmi scot jurnalul de rugăciune. Astăzi, "altarul" meu e calculatorul de pe birou. Stau în faţa lui în fiecare zi cu Biblia deschisă şi ţin un jurnal spiritual pe calculator. Am nevoie de un astfel de instrument care mă ajută să mă concentrez în meditaţia mea.

În fiecare zi îl întreb pe Dumnezeu ce-ar trebui să fac şi, rând pe rând, numele îmi răsar în minte. La sfârşitul acestui timp, am de obicei trei sau patru ore de muncă înaintea mea, deoarece cred că Dumnezeu adesea se bazează pe noi pentru a răspunde exact la cererile pe care le-am adus.

În fiecare zi îmi scot la imprimantă jurnalul şi îl recitesc, reamintindu-mi ce am învăţat. Apoi, o dată pe an, fac o sinteză şi o selecţie a întregului material. Îmi împart notiţele pe categorii: idei revelate, poezie, gânduri legate de familie, pocăinţă, momente amuzante, dureri - şi răspunsuri la rugăciune.

Sinteza jurnalului de anul trecut a însumat cicizeci şi şase de pagini dactilografiate mic. Recitind-o, sunt pur şi simplu uluită de cum lucrează Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile mele. Văd o mică schimbare în concepţiile nepoatei mele din partea soţului. Văd transformări în membrii micului meu grup de prieteni,  văd treziri spirituale la vecinii mei. Văd o îmbunătăţire a lucrurilor în ce priveşte propria mea căsnicie.

Cândva credeam că dacă fac eforturi să fiu suficient de bună, Dumnezeu îmi va răspunde la rugăciuni aşa cum doresc.. Acum am învăţat să mă smeresc. Sunt doar un ispravnic, un pion care nu ştie cu adevărat ce e mai bun pentru el. Momentele grele prin care am trecut - şi nu sunt deloc puţine! - m-au învăţat că Dumnezeu poate folosi orice pentru a-Şi atinge scopul.

Uneori, eu şi soţul meu am aşteptat un rezultat anume al rugăciunii doar pentru a ne da seama ulterior că acela ar fi fost un dezastru pentru noi.

Am învăţat ce înseamnă umilinţa în rugăciune. Dumnezeu e şeful, nu eu! Orice lucru care mă smereşte e bun, deoarece se pare că Lui Dumnezeu Îi place nespus să ne ridice.

Mă consider binecuvântată pentru că am un soţ cu care mă pot ruga. Oare de ce aşa de mulţi bărbaţi găsesc că e greu să se roage împreună cu soţiile lor şi viceversa? Ei se alătură mai degrabă unor grupuri de rugăciune unde se roagă practic alături de nişte străini.

Poate pentru că detectăm rapid superficialitatea din rugăciunea partenerului de viaţă. Aici nu ne putem preface. Este şi aceasta o modalitate de a rămâne smerit.